Prima eră nucleară a fost cea în care s-a declanşat lupta pentru descoperirea bombei atomice, o competiţie între relativ puţine ţări care fie erau suficient de sofisticate din punct de vedere tehnologic, fie puteau obţine clandestin informaţiile ştiinţifice despre construirea armei nucleare. După distrugerea oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, Statele Unite au ocupat locul de învingător al acestei curse. Dar ceilalţi competitori nu au renunţat. Câţiva ani mai târziu, patru alte ţări reuşiseră să obţină bomba.
Ceea ce numim azi Războiul Rece a fost a doua eră nucleară. În timp ce câteva ţări aveau arme nucleare, iar altele continuau să lucreze pentru a îmbunătăţi tehnologia obţinerii acestora, această epocă a fost o perioadă dominată de doi giganţi: Statele Unite şi Uniunea Sovietică, fiecare adunând zeci de mii de focoase nucleare, conform unei filosofii cunoscute sub acronimul MAD (Mutual Assured Distruction, în engl. distrugere reciprocă asigurată) care ascundea, de fapt, o intimidare nucleară reciprocă.
A treia eră nucleară, cea actuală, a început după dezmembrarea Uniunii Sovietice. În ciuda vidului de putere care a urmat, comunitatea politică nu a reuşit să se folosească de această ocazie pentru a trece la dezarmarea nucleară. Prin urmare, tot mai multe ţări au început să pună la punct dacă nu programe clandestine de înarmare nucleară, cel puţin cicluri pentru producerea combustibilului nuclear, tehnologie care face ca producţia armei nucleare să fie mai rapidă, dacă sistemul lor de securitate o cere.
Pericolul principal în acest moment nu este cursa înarmărilor (scenariile de tip MAD), golirea silozurilor nucleare în atacuri care mătură de pe hartă marile oraşe ale comunismului şi capitalismului, ci pericolul războiului nuclear asimetric: achiziţionarea şi folosirea armamentului nuclear de către grupări extremiste sau de către ţări "infractoare"