Ştii că eşti român atunci cînd realizezi că una dintre puţinele concluzii acceptate la o discuţie despre mersul societăţii constă într-un fel de oftat fără speranţă, însoţit de variaţii pe tema: „aici e România, nimic nu se schimbă“.
Aş numi acest curent de gîndire logica excepţiei fataliste, un fel de perpetuă scuză pentru un laissez-faire valah prost înţeles. Sînt aproape sigur că orice posesor de act de identitate românesc şi-a comunicat exasperarea în felul acesta măcar o dată în viaţă, acuzînd în gol cine ştie ce genă specifică naţiunii care împinge, indiferent de voinţa subiecţilor, pe drumul ratării în grup.
Ştiu destui oameni care ar adăuga, fericiţi să contribuie la lămurirea specificului naţional, particula „român“ la titlul „Despre neajunsul de a te fi născut“. În paranteză fie spus, sînt convins că la un moment dat se va întîmpla şi va fi un success editorial măcar la fel de mare ca publicarea operelor complete ale lui San Antonio. Sau ale lui Dan Puric, totuna.
Am încercat să înţeleg de unde vine exasperarea asta pasivă, şi singura explicaţie satisfăcătoare pe care am putut-o găsi ţine de un soi de neîncredere istorică în capacitatea instituţiilor româneşti de a ţine drumul drept.
Organizarea politică a românilor îţi lasă adesea impresia că e mai degrabă rezultatul unor necesităţi de administrare curentă şi reprezentare externă decît a unui proiect gîndit pe termen lung. Moştenitori ai unui teritoriu (geografic, cultural, etnic) delimitat de graniţele statelor vecine, sîntem obligaţi să îl folosim. Asemenea unui copil obligat să ia decizii de adult, o facem. Dar sîntem incapabili să calculăm consecinţe, fără ajutorul unor străini binevoitori.
Rezultatul e uşor de observat. În deciziile administraţiei româneşti se pot identifica adesea un soi de precipitare agitată şi o lipsă de planificare sub semnul urgenţei, al căror fires
