To squat înseamnă „a (se) ghemui“, „a (se) chirci“ – ca pentru a te ascunde. Squatting înseamnă să locuieşti în „găurile ascunse“ ale mediului urban, să le foloseşti drept porţi către un altundeva – un spaţiu departe de convenţii, departe de legi, departe de normele economiei, departe de sistemul mărginit impus de societate. Cécile Péchu, care a analizat fenomenul într-o carte devenită de referinţă (Les squats, Presses de Sciences Po, Paris, 2010), face distincţia între două tipuri de squat. Pe de o parte, termenul se referă la ocuparea ilegală a unui spaţiu (locativ) ca formă de compensare a unor revendicări sociale din partea unor categorii de oameni defavorizaţi, cum ar fi studenţii, persoane fără domiciliu fix, muncitori imigranţi, artişti etc. Pe de altă parte, squat e soclul unei culturi alternative care cuprinde creaţii artistice şi o comunitate de oameni care vor să cucerească, să ocupe spaţiul public.
Al doilea tip de squat – deşi am rezerve în a găsi chiar şi asemănări teoretice cu primul – e un amestec de convingeri filozofice şi practici izvorîte din zona contraculturilor. Termeni precum gratuitatea, autogestiunea, abolirea proprietăţii private fac trimitere la anarhie. Doar că squat-ul nu se reduce la o luptă politică. Minunatul, atît de drag suprarealiştilor, trebuie să ajungă în cotidian. Ca să-l parafrazez pe André Breton, squatter-ul trebuie să refuze „ideea deprimantă a divorţului iremediabil dintre acţiune şi vis“. Acest spaţiu e „heterotopie“, concept inventat de Foucault pentru a desemna „locuri reale, locuri efective, locuri stabilite chiar în interiorul instituţiei numite societate, şi care sînt un fel de contralocalizări, un fel de utopie realizată efectiv“.
Squat-ul oferă utopiei o dimensiune sensibilă, materială şi umană, participînd astfel la încarnarea ei efemeră, mereu preferabilă – după cum cred adepţii ei – unei improbabi