Am descoperit teatrul lui Horaţiu Mihaiu, brusc, aproape din întîmplare, la Festivalul de la Timişoara de anul trecut: Inventatorul iubirii, după Gherasim Luca. Nu ştiam nimic despre regizor, cam tot atît despre Teatrul de Artă din Deva care prezenta spectacolul, ceva mai mult despre poetul suprarealist de origină română ce şi-a sfîrşit zilele în Sena. Mă aşteptam deci la o lectură literară, gest cultural şi omagial, şi eram gata să evit întîlnirea. M-am dus totuşi, şi uimirea a fost totală, am rămas scotchée, lipită de scaun, în sala pe jumătate goală, în ciuda accidentelor tehnice ce i-au terorizat pe actori şi îndurerat pe regizor – ascuns undeva în spatele sălii, printre perdele –, catastrofe pe care nu le-am remarcat însă şi care nu m-au împiedicat să vreau să ştiu imediat totul despre regizor, despre parcursul său şi mai ales de ce e atît de puţin cunoscut, dincolo de cîţiva amatori „luminaţi“, sau de ce nu face parte din marile „gîlceve“ ce agită astăzi teatrul românesc. Şi totuşi, în restul Europei, teatrul traversează crizele, ca şi în România, dar traversarea aceasta l-a schimbat. Mai peste tot, de la Anvers la Berlin sau de la Vilnius la Roma, teatrul a integrat dansul şi artele vizuale sau performance-ul în structura sa. Se spune chiar că timpul marilor regizori „guru“ a trecut de mult, cu tot respectul şi nostalgia cuvenite. Dacă textul e mai mult sau mai puţin maltratat (Thomas Ostermeier mărturiseşte că a rescris 80% din textul lui Ibsen, Un duşman al poporului, spectacol prezentat vara din urmă la Festivalul de la Avignon), autorul nu dispare, devine regizor sau invers, scriitura se face direct pe scenă, se naşte din improvizaţii sau pleacă de la imagini şi viziuni „premonitorii“. Este ceea ce a făcut Purcărete în Călătoriile lui Gulliver, plecînd, e drept de la pamfletele lui Swift, mai puţin cunoscute, dar care au rămas tot atît de incendiare,