Aparţin, vreau-nu vreau, unei generaţii demodate. Mi-e frică de prea multe noutăţi, sunt suspicios faţă de puzderia de gadget-uri care ies pe piaţă zi de zi, nu simt lipsa IPad-ului, caut cea mai simplă versiune de telefon mobil (cu butoane groase si afisaj vizibil fără ochelari), nu mă văd citind cărţi pe tablete electronice de buzunar, sub-folosesc, în genere, orice sculă sofisticată, reducînd-o la un strict necesar al funcţionalităţii.

Mai rău: înclin să iau această inapetenţă (pre-senilă) faţă de spiritul vremii drept o virtute. Sunt ironic cu nărăviţii ultimelor invenţii, mă bucur cînd un dispozitiv complex, de ultimă oră, se strică şi, de fapt, socotesc orice eşec al tehnologiilor avansate drept o victorie personală. (Tot o victorie personală a fost, pentru mine - un leneş cu doctrină - şi ştirea potrivit căreia inventatorul jogging-ului a murit, la 62 de ani, făcînd jogging). Îmi dau seama că sunt antipatic, că mi-am făcut un portret de mătuşă acră, că îmi petrec prea mult timp bombănind. Fac, totuşi, unele eforturi. De cîţiva ani buni îmi scriu toate textele pe computer şi recunosc că e un enorm avantaj, mă străduiesc să întreţin, fără excese de promptitudine, o invadatoare corespondenţă electronică, frecventez ”site”-uri de tot soiul. Dar nu mă dau prins pe Facebook, pe Linkedin, şi pe alte asemenea reţele comunitare. Experienţa Forum-urilor născute sub articolele mele nu mi-a priit. M-am văzut, brusc, asediat de psihologii contorsionate, grăbite să profite de libertatea practic nelimitată a injuriei, a partizanatului, a aflării în treabă, a vanităţii. Am fost rugat să mor (prin spînzurare sau glonţ), mi s-a spus că sunt burtos, mai urît decît un crocodil, ţigan, securist, elitist etc. Nu zic, ici-acolo, pun mîna pe condei şi oameni cumsecade. Am ajuns însă la concluzia că nu e sănătos să dai cuvintele pe seama oricui, tot astfel cum nu e sănătos să vin