„My native English, now I must forgo; / And now my tongue’s use is to me no more / Than an unstringed viol or a harp; / Or like a cunning instrument cas’d up / Or, being open, put into his hands / That knows no touch to tune the harmony.“
(Richard II – Shakespeare)
Prietena mea Lorraine s-a născut şi a crescut în Ajan, sudul Franţei. Cînd s-a făcut mare, şi-a găsit o sujbă în navigaţie şi a cutreierat oceanele timp de patru ani. Apoi a făcut un copil şi s-a întors să trăiască la mal, de partea astalaltă a Canalului Mînecii, în sud-vestul Angliei. Am vizitat-o de curînd în noua ei casă, unde trăieşte cu băieţelul ei – acum de 7 ani, şi cu iubita ei finlandeză. Prin fereastra deschisă dă năvală zgomotul autostrăzii. Mii de maşini trec prin dreptul casei lui Lorraine zi de zi. Acest du-te vino continuu – mi-a explicat Vlad odată, cînd trăiam încă în România – e cumva analgezic. A sta pe loc devine – ciudat – deosebit de important într-un astfel de context. Vlad s-a întors în ţară. După ce şi-a terminat doctoratul la Londra, şi-a luat cu el semicursiera în avion şi s-a întors în Bucureşti.
– Eşti fericită aici?
– Ce e fericirea. - mi-a răspuns Lorraine, şi ar fi trebuit să sune măcar ca o întrebare retorică la care fiecare dintre noi să-şi dea răspunsul de bun-simţ dracu’ ştie…
Doar că replica ei a sunat ca o aserţiune. Mi-a venit în cap semnul de trafic pentru dead end.
Trăiesc în Anglia de opt ani, într-un oraş de pe coasta de sud-vest. Dacă tragi o perpendiculară pe malul oceanului de aici de unde stau acum şi scriu, ajungi cu ea în Brazilia. Manualul Integrării pe care a trebuit să-l învăţ din copertă A4 în copertă A4, ca să primesc dreptul de şedere permanentă, nu m-a învăţat mare lucru despre ţara asta, în afară de faptul că au o pasiune adîncă faţă de statistici şi că înţeleg multiculturalismul în procente demografice. M-a