Am stat opt ani în Canada. Opt ani „definitivi“. Cînd am plecat, în 2000, am vîndut tot şi-am zis că nu mă mai întorc niciodată. „Never say never again“ – vorba lui James Bond. M-am întors de atunci în fiecare vară şi definitiv în 2008. Sau cine mai ştie?

În Canada, imediat ce-am aterizat pe aeroportul din Montréal, cel mai mult mi-au plăcut norii. Nu se compară cu cei de la noi. Aşa că primii trei ani am rămas cu capul în ei: am făcut un master în comunicare, am fost la cursuri de limba franceză, am scris poezii, am făcut un copil, am fost la cascada Niagara. M-am dus pregătit, cu dopuri în urechi, că citisem eu că e un zgomot asurzitor. Am ajuns noaptea la cascadă. Mă aşteptam să fie închisă, dar nu era. Curgea liniştită în continuare. Nu se auzea nici musca. „Ai naibii canadienii ăştia. Ce tehnică au! Au pus surdină cascadei ca să nu-i deranjeze pe turişti pe timpul nopţii.“ Pe urmă, mi-am adus aminte de dopurile din urechi.

Oricît i-ar părea de bizar lui Tonciu, capitala Canadei nu e Montréal, nici Toronto, şi nici Vancouver. Este Ottawa, un orăşel plin de pensionari şi de clădiri baroce, în care clădirea Parlamentului seamănă cu un castel dintr-o poveste de Disney.

Încet-încet, pe măsură ce timpul trecea, norii cei pufoşi au început să se risipească şi, odată cu acest fenomen, capul meu a început să vadă mai limpede. Semnele începeau să apară. Chiar de ziua mea am picat examenul practic de conducere auto pentru Provincia Québec. Examinatorul m-a chemat peste trei săptămîni şi mi-a zis că în Québec nu se circulă ca-n România şi că trebuie să întorc capul după unghiul mort, lucru care şi acum mi se pare cu totul inutil, din moment ce unghiul e mort şi nu mai mişcă.

Într-una din plimbările mele cu bicicleta prin Montréal, am trecut pe lîngă o străduţă închisă circulaţiei. Se filma o secvenţă pentru un serial american de televiziune. Am