De mai mult de 20 de ani românii se mişcă. Pleacă, revin, pleacă iarăşi, trăiesc în străinătate, îşi construiesc acolo vieţi, îşi cresc copiii învăţîndu-i româneşte la şcolile de duminică, îşi lasă bucăţi de familie în ţară, le adună aici sau acolo... Conectată la România, trăieşte o întreagă lume românească în străinătate. V-aţi întîlnit cu ea. Avem migraţie la tot pasul. Dumneavoastră nu vă treziţi vorbind româneşte aiurea în Europa, convins că puteţi să spuneţi ce vreţi, pentru că oricum nu vă înţelege nimeni şi... aveţi surprize?
Lumea asta este extrem de dinamică. Amintiţi-vă cum a început totul. La mine, în sud: coada la paşaport, excursiile în Turcia, sacoşele cu pături şi blugii... Blugii!!!
Mutarea cozilor de paşapoarte la vize. În sfîrşit, numai asigurarea de sănătate, biletul dus-întors şi banii de arătat la vamă. Şi apoi, totul atît de simplu, încît uităm să luăm paşaportul cînd plecăm în ţări care nu sînt în UE!
Nu vi se pare că ştim totul despre cum s-au întîmplat şi se întîmplă lucrurile? Mie aşa mi se pare! Cel puţin pînă cînd îmi propun să scriu ceva despre migraţia românilor. Şi mă preocupă, să zicem – aşa cum mi s-a întîmplat ultima oară –, felul în care măsurile implementate de statul român au afectat circularitatea migraţiei în Spania. Şi aici... Ei bine, aici, ne blocăm. Pentru că migraţia s-a schimbat, dar pare să fie pe cont propriu. Pentru că există şi o neschimbare: cunoaşterea noastră sistematică asupra migraţiei este aproape inexistentă. Şi sîntem consecvenţi în această direcţie. Aţi fi curioşi să ştiţi cîţi români au plecat în cadrul acordurilor bilaterale, cîţi au recurs la serviciile companiilor private care se ocupă de recrutarea de forţă de muncă, cîţi au plecat apelînd la serviciile fostului OMFM sau la serviciile actualului ANOFM? Vreţi să vedeţi rezultatele unei serii de sondaje care păstrează aceleaşi întreb
