Într-un interviu acordat pentru „Adevărul“ în urmă cu un an şi jumătate, Sergiu Nicolaescu a vorbit despre lucruri mai puţin cunoscute publicului. În copilărie, în timpul războiului, el a ajutat peste o sută de evrei din Timişoara să scape de soldaţii nemţi care îi ţineau prizonieri într-un lăcaş de cult. Regizorul a avut o copilărie fabuloasă, desprinsă parcă din filme.

Cum era copilul Sergiu Nicolaescu?

Încă din şcoala primară eram un copil isteţ. M-am născut în Târgu-Jiu, dar la cinci ani ne-am mutat în Timişoara, unde am stat până la 17 ani. Am locuit pe strada Paris nr. 19. Copilăria mea a fost fantastică. Plecam de-acasă dimineaţa şi mă întorceam seara, iar mama, ciudat, nu-mi făcea observaţie. Toată ziua mă jucam pe un maidan de lângă noi. Conduceam o bandă de vreo 40 de copii - una dintre cele mai puternice bande de copii din Timişoara. Ne jucam cu săbii, refăceam toată istoria Franţei. Din 40 de copii, fiecare ajungea o dată rege. Pe urmă trecea pe gradele inferioare şi rămânea pe acel grad cât era capabil să-l ţină. Aveam arme albe, dar şi arme de război.

De unde aveaţi arme?

Vizavi de casa noastră era o cetate turcească, în Parcul Militar. Mai era şi o bisericuţă cu un deal sub care am descoperit inima subteranelor din Timişoara, oraşul fiind fostă cetate turcească. Am ajuns prin subterane la pivniţe, la cazărmi unde erau de la uniforme până la obuze şi arme, pe care le furam. Desfăceam obuzele, scoteam plumbul, scoteam praful de puşcă, îl aruncam în stradă şi îl aprindeam ca să speriem fetele. Spitalul Militar era vizavi de o sinagogă. Şi într-o sâmbătă, nemţii care erau la spital au pus o mitralieră la fereastră şi au zis: „Nu iese nimeni, tragem în ei". Şi au rămas evreii în sinagogă. Eu aveam şi evrei în banda mea şi aşa am aflat. Ajunsesem în sinagogă, prin subterane... Numai că furasem de acolo o carte veche, şi în momentul ac