(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 79, decembrie 2012) Centrul Georges Pompidou consacră o vastă retrospectivă creaţiei lui Salvador Dalí (1924-1989). Organizatorii au conceput o scenografie "daliniană" a expoziţiei, menită să plonjeze vizitatorul în universul particular al artistului spaniol: intrarea se face printr-un sas în formă de ou, simbol recurent în opera lui Dalí, şi se termină printr-un altul figurînd creierul artistului. Între cele două, peste două sute de opere, constînd din desene, picturi, sculpturi, obiecte, instalaţii, proiecte pentru teatru şi cinema, fotografii. Numeroase ecrane punctează traseul vizitei, şi în asta constă marea noutate a retrospectivei de la Paris, aducînd în atenţie aşa-zisele opere efemere ale lui Dalí, happening-uri, performances filmate, conferinţe, interviuri, emisiuni de televiziune. Dalí este primul artist care se pune în scenă pe sine, considerînd că orice apariţie a sa, orice gest şi cuvînt constituie o operă de artă desăvîrşită, fulgurantă şi irepetabilă. „Suprarealismul sînt eu“ Prima impresie şi cea mai rezistentă, după parcurgerea operelor acoperind cinci-şase decenii de activitate, este aceea de recognoscibilitate vizuală şi de coerenţă internă, în ciuda varietăţii deconcertante a formelor şi motivelor. Foarte devreme, după scurte tatonări cubiste pe urmele lui Picasso, Dalí îşi găseşte timbrul propriu, formele şi motivele care dau creaţiei sale o amprentă inconfundabilă, situîndu-se, din acest punct de vedere, alături de artiştii secolului al XX-lea cu cea mai pregnantă identitate vizuală - Picasso, Magritte, Miro, Brâncuşi, Warhol. Utilizînd desenul de un clasic echilibru şi dus la un grad de virtuozitate rareori atins de la Dürer încoace, ca şi tehnica picturală comparabilă cu aceea a marilor maeştri ai Renaşterii, Dalí aduce în opera plastică un univers de o incontestabilă originalitate, orientat aproape exclus