De aproape patru ani, locuiesc într-un apartament de două camere dintr-un bloc tipic, „socialist“, şi de ceva vreme mă bate gîndul să mă mut. Parcă acasă nu-mi mai găsesc locul.

Biroul meu e chiar în faţa ferestrei din sufragerie, iar lumina de afară care intră prin jaluzele e mereu una confuză, ca şi mine. Televizorul merge în permanenţă, fără sonor, este ca o prezenţă vie, dintr-o altă lume. Cineva din bloc bate cuie. Sistematic. Îmi imaginez că şi-a propus să-şi atîrne pe pereţi toate tablourile din lume. Dacă n-ar fi cuiele, s-ar auzi probabil alte zgomote domestice mai mărunte – un aspirator, un robinet uitat deschis, un blender, vocile copiilor de alături care se ceartă între ei în arabă. Noaptea, cînd pare să fie linişte, aud cînd porneşte şi cînd se opreşte liftul, pot număra în gînd etajele pe care le parcurge, îi cunosc pe toţi întîrziaţii din bloc.

Am citit mai demult undeva că e bine ca atunci cînd lucrezi la computer să faci pauze scurte, o dată la cîte o jumătate de oră, ca să-ţi odihneşti ochii. Să priveşti pe fereastră, în zare, fixîndu-te asupra unui punct îndepărtat – cum ar fi o pasăre la orizont. Ies pe balcon, la 15 metri în faţa mea este blocul de vizavi, deasupra – o bucată de cer. Eu şi „vecinul“ de la etajul 1, cel care salută pe toată lumea cu „Să trăieşti, vecine!“ şi care fumează la bustul gol pe balcon, indiferent dacă e iarnă sau vară, ne privim îndelung. Asta a fost pauza mea. Totuşi, avem copaci şi avem vrăbii, iar odată, acum vreo doi ani, se aciuase în parcarea noastră o privighetoare. La prima geană de lumină, trilul ei, singurul, cel cu care îşi începea ziua, avea ceva nepămîntean. Merita să te trezeşti în zori doar ca să-l auzi.

Totuşi... cît de „acasă“ mă simt aici? Cît de „acasă“ m-am simţit în altă parte? Cît de mult ne reprezintă şi ne influenţează viaţa spaţiile pe care le locuim, uneori dintr-o pură în