Renii, mîncînd liniştiţi în adăpostul grajdurilor călduroase; brazii, înălţându-şi zvelţi vîrfurile de smarald; Moş Crăciun, urlînd furios la telefon… staţi puţin! Moş Crăciun, urlînd furios ? Ce se petrece? – asta ne întrebam toţi, în timp ce ascultam curioşi convorbirea telefonică a Moşului, prefăcîndu-ne că pregătim sania.
–Nu pot să cred! strigă Moşul, după ce închise telefonul de răsună garajul. Ce om m-ar putea acuza că i-am încălcat proprietatea, tocmai înaintea Crăciunului?
– Ce s-a întîmplat? au întrebat spiriduşii care învăţau după-amiaza şi tocmai se întorseseră.
– Un anume domn pe nume Antim Oşu m-a acuzat că, anul trecut, de Crăciun, i-aş fi încălcat proprietatea, neţinînd cont de Codul Crăciunului.
– Ce este Podul Crăciunului? întreabă Pic, cel mai mic dintre noi.
– Nu, Pic! Nu Podul Crăciunului , Codul Crăciunului! îl repezi Piti-Contra, cel mai scund dintre noi, mereu contra.
– Codul Crăciunului cuprinde nişte legi schimbate pe perioada Crăciunului, astfel încît Moşul să poată împărţi cadourile… legal, i-am răspuns eu. Dar, Moşule, dacă nu poate dovedi, nu trebuie să te-ngrijorezi!
– Asta e problema. Susţine că are o căciulă ca a mea, găsită pe proprietatea lui. Pentru a-şi retrage acuzaţia, vrea atelierul meu.
– Ce? Cum se poate? Toţi oamenii au căciuli ca ale tale, Moşule ! spuse Doc, începînd să le poarte pică tuturor celor care s-au îmbrăcat vreodată în costum de moş.
– Într-adevăr… Dacă pierd procesul, ajung la închisoare.
– Ce? La închisoare ?!
– Da… şi nu mă gîndesc la mine, căci eu sînt obişnuit cu „răcoarea”, dar cine le va mai aduce cadouri copiilor sub brad? Cine le va mai mînca prăjiturelele ?
– Mă pot ocupa eu de prăjiturele, spuse Doc, primind ca „mulţumire şi încurajare” de la Moş Crăciun o privire urîtă.
– Atunci, avem o singură soluţie, am spus eu.
– Să-i cerem