În urmă cu cîţiva ani, scriam că visez ca spiritul Dilemei să apară cumva şi la televizor. Acum, cînd revista împlineşte 20 de ani, reiau un fragment din textul acela: „Cînd am ajuns la Dilema, în 1996, eram un cititor al ei şi deci intuiam ce e cu această revistă, dar am avut un şoc cînd am realizat despre ce era vorba. Redacţia Dilemei e aproape un falanster, ceva asemănător cu o societate utopică unde nişte oameni inteligenţi au un dialog civilizat şi construiesc pe baza acestui dialog, în ciuda tuturor diferenţelor de mentalitate, de vîrstă sau de viziune politică. În această redacţie sînt oameni de stînga sau de dreapta, religioşi sau agnostici, în vîrstă sau tineri, cu voci, deci, foarte diferite în esenţă – şi, cu toate acestea, găsesc un limbaj comun, iar diferenţele dintre ei sînt folosite pentru a crea un discurs polifonic coerent. Dincolo de toate deosebirile, e un ce comun care-i uneşte. Un ce ajutat, desigur, de atitudinea relaxată şi lipsită de încrîncenări şi extremisme, de o anumită civilitate sau de un elementar bun-simţ – dar care rămîne, totuşi, inefabil. Cînd am ajuns la Dilema, am realizat cu surprindere că normalitatea poate, totuşi, să existe. M-am perindat prin multe alte redacţii, nu am mai întîlnit-o nicăieri. De altfel, în lumea în care trăim – mediatică sau nu – normalitatea e o rara avis. Ca om care chibiţează pe marginea a ceea ce se vede pe micul ecran, visez cum ar arăta o televiziune în care lucrurile ar sta ca la Dilema. Un fel de Dilema TV. Ştiu că o astfel de televiziune altfel nu ar avea mari şanse de supravieţuire în jungla televizuală de la noi, dar nu e rău, din cînd în cînd, să mai fim şi visători.“
DE ACELASI AUTOR Un CNA inutil, o petiţie pe măsură Despre otevizare Semne nebune anul are! Puţină gramatică Astăzi nu aş mai fi aşa de mefient în privinţa şanselor de supravieţuire a unor producţii TV de calitate, care
