25 ianuarie 2013

Ceea ce am văzut, condensată în două zile, a fost de fapt istoria construcţiei europene. În 22 ianuarie erau aniversaţi 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Elysée, între Franţa şi Germania. A doua zi David Cameron şi-a pronunţat discursul asupra relaţiilor dintre Marea Britanie şi UE.

Ar fi tentant să opunem bunul tandem franco-german, garant al spiritului european (şi prezentat în acest fel, de altfel, în timpul ceremoniei de acordare a premiului Nobel pentru Pace), răului partener britanic, interesat doar de avantajele pieţei unice europene. Dar ar fi o greşeală. Căci cele două evenimente la care am asistat condensează în acelaşi timp provocările care vor urma pentru UE, în faţa unei realităţi cu mult mai nuanţate decît ar părea la prima vedere.

Lestate de criza euro, cu o diferenţa economică crescîndă, ca şi de diferenţele personale şi politice ale celor doi lideri, Germania şi Franţa au sărbătorit jumătatea de secol a înţelegerii lor fără a trasa o perspectivă clară. Angela Merkel, François Hollande, au dorit să arate o bunăvoinţă comună, care rămîne esenţială pentru Europa, dar nu mai par capabili să poarte singuri un nou proiect european.

La Londra, primul ministru britanic a cerut "un nou acord" cu UEşi a anunţat un viitor referendum asupra apartenenţei ţării sale la UE, privind negocierile. Punînd în balanţă posibilitatea unei ieşiri din UE, David Cameron îşi şantajează partenerii europeni, dar se pune şi cu spatele la zid. Antrenează UE într-o criză existenţială, dar îi oferă în acelaşi timp ocazia de a exprima ceea ce doreşte cu adevărat. Faptul că redefinirea proiectului european vine din partea unui englez nu este decît aparent paradoxal, căci doar outsiderii mai pot arunca tabuurile în aer.

Evident, primul ministru britanic nu-şi închipuie această negocie