Parlamentul Român arată că încă nu înțelege la ce e bună consultarea publică și care sunt limitele și rostul imunității aleșilor și guvernanților.

Așa cum ne-au obișnuit, parlamentarii au aprobat în mare viteză și fără nicio con­sultare publică o lege care le mărește pro­tecția împotriva anchetelor penale și ve­rificărilor ANI. În condițiile în care comportamentul par­lamentului ca un sistem de justiție paralelă ne-a atras an de an critici din partea Comisiei Europene, în condițiile în care de pro­gresul în cadrul MCV de­pind aderarea la Schengen și banii europeni, în con­dițiile în care săptămâna aceas­ta se publică raportul special al Co­misiei Europene (cel pe care domnul Pon­ta se lăuda înainte de alegeri că a reușit să-l amâne și care se face doar pentru noi, nu și pentru bulgari), ne-am fi așteptat la un pic mai multă inteligență speculativă din partea parlamentului, care putea mă­car să mimeze consultarea cu societatea civilă. N-a fost să fie: parlamentarii au dis­cutat între ei și au cerut puncte de vedere de la ANI și de la Parchet, după care s-au lăudat cu acordul acestor instituții cu pri­vire la amendamente, deşi pe site-ul Par­chetului sunt publicate observațiile acestei instituții cu privire la textul propus, ob­servații în mare parte neintroduse în for­ma finală.

Înainte de a discuta cele mai grave amen­damente, reamintesc faptul că în România avem două tipuri de imunități: imunitatea parlamentarilor pentru reținere, arestare și percheziție; imunitatea miniştrilor și a foştilor miniștri cu privire la începerea ur­măririi penale.

Constituția și jurisprudența CCR arată că imunitatea poate fi ridicată doar de către Camera De­putaților, Senat sau pre­șe­dintele României, că de­ci­dentul își asumă răs­pun­derea eminamente politică pentru decizia luată și că această decizie nu îi poate fi cenzurată de nicio altă entitate (așa a argumenta