,,Între cele două războaie” – formulă consacrată – Râmnicu Vâlcea nu era, ca şi astăzi de altfel, numai unul dintre cele mai frumoase oraşe de provincie ale României şi trebuie să subliniez apartenenţa urbei la universul ,,Provence” al vestitei regiuni franceze – dar şi un simbolic – atunci! – oraş al ecumenismului.

La Râmnicu Vâlcea îşi făceau datoria - în linişte! – de credinţă creştină şi de slujitor al comunităţii alături de Episcopia Ortodoxă a Râmnicului şi Noului Severin, azi cu cinci veacuri şi mai bine de existenţă neînreruptă şi de focar de cultură rezonând naţional – o catedrală catolică, un lăcaş de cult evanghelic (ce ar putea deveni Muzeul Ecumenismului), altul greco-catolic, toate cu peste suta de ani în vechimea aşezării fermecătoare de pe malul Oltului şi, deloc în ultimul rând, o sinagogă cu cimitirul ei şi astăzi păstrat ca o mărturie a frumuseţii de suflet a râmnicenilor convinşi de nobleţea ecumenismului.

Râmnicul Vâlcii - ,,oraşul domniei mele” – cum se spunea într-un hrisov de la Mircea cel Bătrân, unde şi Pătraşcu cel Bun a ridicat temelia şi zidurile unei biserici domneşti terminate peste ani de fiul său, Mihai Viteazul, nu departe, ca şi oraşul întreg, de Cetăţuia unde veghează până azi, bisericuţa în uşa altarului căreia a fost ucis de boierii răzvrătiţi Radu de la Afumaţi – o poveste adevărată şi asupra ei ar merita să se stăruiască de către o pană inspirată – Râmnicu Vâlcea este, şi puţini ştiu – chiar şi dintre liberali, cred că nici unul dintre aceştia de azi – vatra de naştere şi de copilărie şi de întâlnire inspirată, miraculoasă, la 16 ani, cu soţul, a întemeietoarei dinastiei Brătienilor, Pia (Evlampia) Pleşoianu, orfană atunci, la descoperirea ei de către I.C. Brătianu, a marelui boier oltean Pleşoianu, care a lăsat în diata lui, pentru fiecare fată de ţăran aflată la vârsta măritişului, o bucată de pământ şi o vacă. @N