Cele două femei cu niqab votează. Bucăţile de carton servesc drept paravan, pentru a asigura secretul votului. Am făcut fotografia acum două săptămâni, într-o zonă rurală din Iordania. Era, de fapt, o comunitate de beduini, foarte loiali regelui. Bărbaţii aveau secţia lor, femeile - o alta, doar pentru ele. Aparenţele nu trebuie să înşele. Nu existau cabine, dar fiecare secţie avea câte un calculator. Chipul fiecărui votant putea fi identificat online. Seara, rezultatele au fost consemnate în formă electronică şi trimise către comisia electorală centrală. Reţeaua a permis ca numărătoarea să fie încheiată în cursul nopţii. Last but not least, în scrutinul din 23 ianuarie din Iordania au fost alese cam tot atâtea femei ca şi la alegerile din 9 decembrie din România. Ce-i drept, 15 din cele 150 de mandate erau rezervate pentru ele, iar 3 candidate au reuşit să se impună în afara cotei. E adevărat că, în unele secţii pentru femei, voturile date candidatelor nu erau foarte numeroase. "Femeile nu votează femei!", a exclamat un coleg din grupul liberal din PE, venit şi el ca observator. Asta spun şi unii dintre politicienii români. Situaţia de la noi e foarte interesantă. Emanciparea politică a femeilor a pornit lent. Ele au putut vota mai întâi la alegerile locale, începând din 1929. La scrutinul-farsă din 1939, organizat de Carol al II-lea, femeile au avut aceleaşi drepturi - ar trebui să spunem: aceleaşi restricţii - electorale ca şi bărbaţii. În 1946, ele au avut pentru prima dată şi dreptul de a alege şi pe cel de a fi alese. Comunismul a încurajat reprezentarea feminină. Astfel, după votul din 3 februarie 1957, în Marea Adunare Naţională erau 71 de deputate, în condiţiile în care legislativul comunist reunea 437 de reprezentanţi. În deceniul următor, situaţia era aproximativ aceeaşi: la alegerile ţinute cu puţin timp înainte de moartea lui Dej, erau alese 67 de femei