Sfîrșitul Paradisului

Berlin se poate caracteriza destul de bine prin cea mai banală propoziție: E frig. Berlinale e plasat în probabil cea mai cîinoasă perioadă a anului. Ninge mărunt și mereu, bate vântul, frigul umed îți intră în oase. Ești redus zi de zi cam la același itinerar claustrofobic, mergi și vii cu simțurile confuze: dacă nu ți-ai luat haine suficient de groase, Berlinale nu poate fi altceva decît o cursă interminabilă prin frig cu pauze epuizate în sala de cinema; dacă ți-ai luat haine suficient de groase, devine o zbatere chinuită, supraîncălzită prin cinematografe, cu prea multe bagaje și prea multe reviste de cinema, și spaima mereu prezentă că vei uita pînă la urmă undeva ceva important. A doua variantă vine însă cu un bonus: poți oricînd să te simți răzbunat oprindu-te încotoșmănat lîngă covorul roșu în timp ce vedetele cu rochii fără spate coboară din limuzinele BMW în uralele unui public prea modest să merite efortul, și defilează, suple, aproape străvezii, cu pielea contractată, cu zîmbete foarte largi sub care sînt sigură că își doresc cu ardoare să plîngă.

Un tablou à la Ulrich Seidl dus la desăvîrșire de linia întîmplătoare de penel a unui cameraman care filma la deschidere o vedetă în timp ce aceasta, abandonată fără veste în mijlocul covorului, nu-și dăduse încă jos paltonul gri șoarece, de lungime meschină, aruncat peste valurile înspumate ale rochiei cu trenă. Ecranul de la Palast a imortalizat momentul. Austriacul n-ar fi putut detona mai bine și mai defintiv “Paradisul Glamour” nici dacă și-ar fi propus-o.

Prezența enigmatică a lui Wong Kar Wai, cu eternii lui ochelari negri – pe covor și în fotografiile de la Palast, la fel ca în toate celelalte – sporesc efectul de comedie neagră și seacă. Regizorul hong konghez a deschis a 63-a ediție a festivalului cu noul său film despre kung fu. Prezența cuplului Ziyi Zhang ș