● Lincoln (SUA, 2012), de Steven Spielberg.
Lincoln e o pagină de istoriografie americană pop-oficială (adică de manual şcolar), ecranizată/„entertain-izată“ de doi showmeni-educatori încercaţi: Steven Spielberg şi dramaturgul Tony Kushner. Acceptat drept ceea ce este, e un film făcut cu multă inteligenţă. (Şi de ce n-ar fi acceptat drept ceea ce este? După cum arăta recent istoricul Mircea Platon, opunîndu-se condamnării lui Sergiu Nicolaescu pentru activitatea sa de propagandist, „epopeea naţională“ – fie ea made in Hollywood, in Mosfilm ori in Buftea ceauşistă – n-are de ce să fie considerată inerent-ilegitimă ca gen cinematografic.) Misiunea de portretişti oficiali asumată de Spielberg şi de Kushner n-a fost deloc una uşoară: s-au angajat să ofere marelui public/electorat (american) un Lincoln care să pară ceva mai viu decît o statuie, dar fără ca asta să-l facă mai puţin vrednic de venerat ca icoană; o figură de părinte, dar una al cărei paternalism să nu jignească susceptibilităţile afro-americane moderne; şi, în jurul acestei figuri, un fundal de „realpolitik“ washingtonian care să fie totuşi scăldat într-o lumină înălţător-mitică, pe măsura unui subiect precum Tinereţea Democraţiei Americane. Pe scurt, o nouă sinteză popularizatoare de mitologie istorică şi revizionism.
DE ACELASI AUTOR American dreamer Artă academică Literatura ca dinamită Starea disciplinei Prima lor decizie înţeleaptă a fost aceea ca, în loc de a se apuca să povestească toată viaţa lui Lincoln, să se rezume la o scurtă perioadă din 1864-65, care a culminat cu votarea, în Camera Reprezentanţilor, a amendamentului constituţional care interzicea sclavia. La două luni după aceea s-a încheiat oficial şi războiul civil, iar după încă cinci zile a fost asasinat Lincoln; filmul include primul eveniment, dar sare peste al doilea, acest refuz (destul de nehollywoodian) al acţiunii
