Nu cred că încalc vreo prescripţie din decalogul dilematic scriind despre noul volum publicat de Alice Popescu la Editura Pandora M, Sfoara de întins rufe, în excelenta colecţie de poezie coordonată de Svetlana Cârstean, „Cercul poeţilor apăruţi“. Şi asta cu toate că Alice Popescu este aproape dintotdeauna colaboratoarea revistei noastre, dar şi pentru că, în această calitate, a fost în egală măsură prezentă şi absentă la Dilema. Cînd am venit în redacţie, pe la sfîrşitul lui 1999, Alice avea o rubrică de analiză publicitară bisăptămînală şi colabora la multe dintre dosarele dilematice. În prezent, are în Dilemateca o rubrică insolită, în care comentează cărţi de spiritualitate – comentarii întrerupte şi ele de lungi pauze de tăcere. Debutul lui Alice Popescu din 2009 – cu un eseu de „sociopsihanaliză a realismului socialist“, carte subtilă şi îndelung elaborată – a fost şi el oarecum neaşteptat, chiar şi pentru cei care o ştiau de mult pe autoare. Cine personifică de-a dreptul un concept, pentru a-i diseca apoi impactul social şi pentru a-l aduce în cele din urmă într-o carte de poezie despre ieşirea din tăcere? Alice Popescu, se pare, omul surprizelor, care redebutează cu o carte de poezie, în egală măsură despre tăcere şi despre recîştigarea – prin penitenţă – a scrisului propriu...
DE ACELASI AUTOR Trenul groazei Poveşti de viaţă Marea topire Memoriile lui Márquez Cuvintele acestui volum – o carte deopotrivă de bilanţ şi de început – sînt vorbele măsurate ale ieşirii dintr-o lungă tăcere. Care e impactul lor – pare a se întreba scriitoarea –, cum se decupează ele, cum se mai pronunţă ele pentru a însemna şi altceva decît vidul care le desparte? Răspunsul la întrebarea aceasta de fond – o întrebare a recîştigării limbajului poetic, căci nu întîmplător, cartea e dedicată psihanalistei Georgiana Micu – poate fi găsit, cred, într-o artă poetică din prima