Mi se întîmplă, mereu mai des, să retrăiesc momente dintr-un trecut care, în loc să se depărteze, mi se apropie, şi, legate de acesta, îmi apar persoane care au însemnat mult pentru mine. Astfel de umbre îmi devin acum mai vii ca oricînd. Sînt, desigur, condiţionat de vîrsta mea actuală, vîrstă care mă împinge cu repeziciune sporită înspre tărîmul celor despre care încerc să scriu cîteva rînduri.

Andrei Pleşu, prieten din anii tinereţii, ne-a amintit recent că la 4 decembrie s-au rotunjit 25 de ani de la răposarea lui Constantin Noica, între timp des ponegrit şi apoi dat uitării. I-a fost, în anii ’70 şi ’80, un apropiat discipol „păltinişist“, după ştiinţa mea, împreună cu Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Victor Stoichiţă, şi alţii mai puţin cunoscuţi. Temperamental şi profesional foarte diferiţi unul de celălalt, mai toţi aceştia au devenit oameni de frunte ai culturii noastre actuale, precum în Antichitate discipolii lui Socrate. Nu sînt nicidecum ironic: în maestrul lor văd un avatar al marelui Mentor al umanităţii. Rareori am avut asemenea revelaţii. Un omolog, în multe privinţe, al lui Noica îmi apăruse, în timpul studenţiei mele, în persoana filozofului şi elenistului Aram Frenkian. Multă vreme uitat şi acesta, s-a bucurat recent de o frumoasă şi binemeritată comemorare din partea Centrului Cultural Armean şi a Facultăţii de Filozofie. Nu a putut avea discipoli, căci nu era în nici un chip momentul pentru aşa ceva, în anii ’50 şi ’60 ai raiului nostru cel de toate zilele... Ne-au rămas, însă, de la dînsul, în afara multelor studii de filologie – de pildă, Le problème homérique (lansat în traducere cu ocazia comemorării) –, de filozofie sau antropologie comparată – Purusha-Gayomard-Anthropos –, Apollodoros e peri geras (Despre bătrîneţe), un dialog pseudo-platonic scris în greaca veche, precum şi o monumentală monografie cuprinzînd traducerea cu coment