Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne. Ar putea o mai mare „transparenţă“ – noua mantra politică a activiştilor civici şi a unui număr în creştere de guverne democratice – să inverseze acest trend?
Speranţa este că o combinaţie de noi tehnologii, informaţii accesibile public şi un angajament civic reînnoit îi vor putea ajuta pe oameni să-şi controleze reprezentanţii în mod mai eficient. Dar ideea că transparenţa va reda încrederea publicului în democraţie se sprijină pe cîteva ipoteze problematice – în special pe convingerea că „dacă oamenii ar şti“, totul ar fi diferit.
Din păcate, lucrurile nu sînt atît de simple. Sfîrşitul caracterului secret al guvernelor nu înseamnă începutul cetăţeanului informat; la fel cum mai mult control nu inspiră, în mod necesar, mai multă încredere în instituţiile publice. Spre exemplu, după ce alegătorii au aflat că preşedintele George W. Bush a implicat Statele Unite într-un război cu Irak, fără a avea dovada existenţei armelor de distrugere în masă, l-au reales. La fel, italienii l-au ţinut la putere pe Silvio Berlusconi vreme de mai mult de un deceniu, în ciuda unui flux constant de dezvăluiri despre delictele sale.
În politică, „a şti totul“ încă înseamnă a şti lucruri diferite; cu alte cuvinte, a constrînge guvernele să dezvăluie informaţii nu înseamnă neapărat că oamenii vor şti mai multe sau că vor înţelege mai bine. Din contră, de îndată ce informaţia guvernamentală este destinată accesului imediat al tuturor, valoarea sa informaţională scade, iar valoarea ca instrument de manipulare c