Dincolo de orice alte aprecieri de ordin valoric, artistic, estetic, O poveste japoneză, montată pe scena Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu de regizorul japonez Masahiro Yasuda, mi se pare a fi un spectacol-studiu şi un spectacol-şcoală.

Nu e foarte important să ne întrebăm şi să ne răspundem acum cărui gen de teatru japonez- nô, kabuki, butho- îi este (mai) îndatorată reprezentaţia tocmai fiindcă e în afara oricărei îndoieli că regizorului îi revine meritul de a fi elaborat o metodă proprie graţie căreia a reuşit să îi familiarizeze pe actorii din distribuţie, dar şi pe noi, spectatorii, cu un alt fel de a face, dar şi de a privi şi- detaliu esenţial!- de a simţi teatrul. Un alt fel, sensibil diferit de teatrul european pe care Masahiro Yasuda are şi ştiinţa, şi inteligenţa, şi delicateţea dar şi meşteşugul de a-l situa, în cazul de faţă, nu în opoziţie, ci în complementaritate cu teatrul oriental. Or, tocmai din această complementaritate se zămislesc nu numai frumuseţea, ci şi complexitatea spectacolului. O complexitate fundamentată pe un lucru intens cu actorii, pe eforturile acestora de a-şi stăpâni şi struni trupurile şi vocea şi de a face astfel încât ele să fie provocatoare de (iarăşi) emoţie, ca şi de bucurie şi încântare.

Lecţii şi repetiţii

Putem citi în cartea lui Zeami Şapte tratate secrete de teatru Nô (Editura Nemira, Bucureşti, 2011) următoarele::“Astfel, în toate etapele vieţii şi ale carierei sale, adevăratul artist nu trebuie să uite nici o clipă plăcerea de a învăţa ceva nou; graţie ei, arta sa va progresa necontenit şi abilităţile sale nu vor da niciodată înapoi, în ciuda vârstei înaintate”. Aceasta cred că e lecţia fundamentală pe care au deprins-o în decursul repetiţiilor, nu mă îndoiesc chinuitoare, cei zece actori, în marea lor majoritate tineri, din distribuţia spectacolului sibian. Repetiţii chinuitoare, dar şi gene