Nu e de mirare că succesul de la Berlinale al filmului Poziţia copilului, regizat de Călin Netzer, a stîrnit atîta vîlvă în presa din România. Mai toate televiziunile au transmis ştirea, i-au dedicat emisiuni speciale, au difuzat interviuri cu regizorul, producătoarea şi artiştii; ziarele au tipărit comentarii pe prima pagină; iar reţelele de socializare s-au umplut de mesaje de felicitare. Era şi firesc: recunoaşterea şi confirmarea valorii sînt semne de normalitate; victoria într-o competiţie strînsă are de ce să emoţioneze. Păcat, însă, că bucuria aceasta nu este dublată şi de un autentic interes pentru festivalul de la Berlin, de care gazetele generaliste nu se prea sinchisesc, dacă nu e selectat şi vreun film românesc. Păcat că, în România, filmul românesc nu face săli pline nici măcar atunci cînd este premiat (cel puţin aşa s-a văzut în ultimii ani). Sîntem în faţa unei efuziuni ipocrite: ne bucurăm pentru un premiu obţinut de Netzer de parcă l-am fi cîştigat noi înşine, dar nu demonstrăm un interes autentic pentru film.

DE ACELASI AUTOR Tovarăşii cîntă la Berlin Robotul e omul E tot mai greu să fii jurnalist Praful fin, vienez Pe de altă parte, pe cît s-au arătat de măgulite de cîştigarea acestui premiu „pentru cinematografia românească“, pe atît de nepăsătoare sînt autorităţile de a finanţa şi promova producţia cinematografică locală. Vasta reţea de cinematografe existentă la începutul anilor ’90 a fost schilodită. Pînă şi oraşe mari au rămas fără săli. În cele puţine cîte au mai rămas, rulează doar block-bustere, căci – cam asta e mentalitatea – e economie de piaţă, deci inclusiv cinematografele trebuie să facă bani. De ani de zile, cineaştii români – cei cu premii internaţionale, dar şi cei care doar aspiră la ele – se plîng pe toate tonurile de această problemă, pînă la urmă administrativă. Şi mereu li se răspunde invocîndu-se o terminologie ca