Dobrogea a fost folosită de comunişti ca un profitabil lagăr de exterminare pentru duşmanii regimului. În mai 1949 era dat semnalul de începere a lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şantier de 70 kilometri săpat cu mâinile de deţinuţii politici.
Canalul din perioada 1949 – 1953 avea să fie mormânt pentru intelectualii de rasă ai României trimişi la muncă silnică. În anii `70 era transformat într-un şantier unde să fie aduşi specialişti pentru măreaţa realizare socialistă.
Canalul Dunăre-Narea Neagră a fost inaugurat triumfal la 26 mai 1984, cu dictatorii Nicolae şi Elena Ceauşescu plimbându-se precum faraonii pe Nil, în uralele asistenţei cu care se împânzise tot traseul de la Cernavodă la Constanţa.
În anii `80, la Straja aproape de Cumpăna, a fost construit un monument al Tineretului care lucrase entuziast în perioada ceauşistă la Canal. Simbolul este acum devastat de hoţii de fier vechi.
Pe toată lungimea Canalului care taie judeţul pe din două erau lagăre de concentrare, în care deţinuţii politici îşi efectuau pedeapsa de ani grei de temniţă prin muncă forţată. Condiţiile erau inimaginabile: oamenii erau torturaţi şi ţinuţi flămânzi, în barăci neîncălzite, treziţi de la ora 3.00, trimişi în marş la locul de muncă distanţă de zeci de kilometri şi munciţi până la epuizare, indiferent de vreme. Bolile făceau ravagii, iar deţinuţii erau seceraţi de munca fără repaus, lipsa de medicamente şi tratamentul inuman la care erau supuşi.
Corneliu Coposu a fost închis în cea mai grea colonie, de la Capul Midia, între 1950 şi 1952. Aici era comandant Liviu Borcea, torţionar de o cruzime ieşită din comun. Ca să fie sigur că printre deţinuţii morţi nu se ascund unii care disimulează, Borcea se plimba printre cadavre cu o ţăpuşă lungă din fier pe care o înfigea în trupurile neînsufleţite. Pe un deţinut cu coloana vertebrală ruptă l-a bătut ca