Pentru atleta Gabriela Szabo, „Gabi“, cum o alintă toată lumea, şcoala a fost la fel de importantă ca şi cariera în atletism. A reuşit să le împace pe amândouă, şi încă foarte bine, aşa că acum, la 37 de ani, priveşte în urmă cu mândrie şi înainte cu încrederea omului care ştie ce are de făcut.
Creşterea numărului de ore de Educaţie fizică în orarul elevilor, din anul şcolar următor, nu poate fi, în opinia ei, decât o idee excelentă. Vorbeşte aproape cu fanatism despre calităţile pe care sportul, orice sport, le dezvoltă într-un copil. E hotărâtă să mute munţii din loc pentru ca elevii de azi să aibă şansa sportului de mase şi al competiţiilor şcolare care au propulsat-o şi pe ea. Are o voce micuţă, iar „fragilitate“ e primul cuvânt care îţi vine în minte atunci când o vezi de aproape. Cu toate acestea, atunci când vorbeşte despre marea ei pasiune, Gabriela Szabo, ultima mare campioană olimpică la atletism dată de România, degajă o energie extraordinară şi înţelegi, deodată, cum ridica stadioanele în picioare când câştiga, la distanţă sau după o luptă aprigă, încă o medalie de aur.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi născută în 1975, la Bistriţa....
Gabriela Szabo: Da, chiar în oraş. Şi am avut o copilărie foarte frumoasă, am fost un copil cu foarte multă energie, căruia îi plăcea să se joace, mai ales afară. Pentru mine era o tragedie când părinţii mă chemau în casă ori mă obligau să citesc foarte mult, să fac teme suplimentare... Ca şi acum, dealtfel. Părintele îşi doreşte pentru copilul lui să acumuleze cât mai multe informaţii, să stea cât mai mult acasă, să citească, să facă teme suplimentare... Ei bine, pentru mine asta era o tragedie. Şi pentru că stăteam la parter, mai săream geamul...
Serios? Câţi ani aveaţi?
Vreo şapte-opt ani, eram prin clasa a II-a sau a III-a... Săream geamul, aşa, şi tot pe geam intram în casă, când îl vedea
