Poziţia copilului este un film despre care s-a vorbit mult înainte de a putea fi văzut. Regula festivalurilor mari, care acceptă în competiţie doar filme a căror premieră în public nu a avut încă loc, are o raţiune destul de puţin precisă pentru mine, dar are, fără îndoială, consecinţe importante pentru viaţa filmului care e, în cele din urmă, premiat. Pe măsură ce Poziţia copilului se apropia de marele trofeu, se vorbea tot mai mult despre el. Cînd l-a luat, s-a vorbit numai despre el.

DE ACELASI AUTOR O constituţie fără iluzii Cum ar fi trebuit apărat dl Ouatu de geopolitică Se clatină civilizaţia contractului! Dor de Macedonski Din discuţiile publice de dinaintea premierei bucureştene, am putut afla o grămadă de lucruri despre Poziţia copilului. După ce am văzut filmul, am putut să mă minunez. Cam tot ce reţinusem că se spusese despre film, s-a dovedit a nu fi adevărat. De pildă, s-a tot spus că finalul filmului e surprinzător. Nu e! Finalul este foarte bun tocmai pentru că e în logica internă a filmului – oricare alt final ar fi distrus tot ceea ce spune filmul de fapt. Barbu face ce trebuie să facă atunci cînd spune „Mamă, deblochează-mă, te rog!“ – replica ce rezumă cel mai bine filmul. Şi Cornelia face ce trebuie să facă, apăsînd, fără vorbe, butonul care deblochează uşa fiului ei. Ieşirea lui Barbu din maşina protectoare, ca să facă faţă celui mai greu moment din viaţă – anume tatălui distrus al copilului pe care l-a omorît în acel accident – este, iarăşi, exact ceea ce trebuia să se întîmple. Prin urmare, finalul nu e deloc surprinzător. Apoi, un pătimaş comentator politic, recent convertit şi cu pretenţii la cinema, ne-a spus că e un film despre o beizadea care păţeşte unele lucruri şi se dă pe brazdă. Cei care, voit sau nu, i-au urmărit comentariile social-politice, au băgat, desigur, de seamă că tema beizadelei îi este dragă, îi produce delic