Când cardinalul camerlengo a anunţat numele noului Papă, câteva secunde în Piaţa Sfântului Petru s-a aşternut o linişte stupefiată. Nimeni nu se aştepta să fie ales un cardinal latino-american, un personaj aproape necunoscut pentru mulţimea strânsă să-şi salute noul Pontif şi să-i primească binecuvântarea.

După calculele lumeşti, nimic n-ar fi prevestit că un iezuit argentinian, fostul arhiepiscop de Buenos Aires, va urca în Scaunul Sfântului Petru. Nu am în această clipă despre el decât informaţii vagi. Am însă impresia puternică pe care mi-a lăsat-o din balconul central al bisericii Sfântului Petru. (Nu ştiu limba italiană, o înţeleg prin latină, iar Jorge Mario Bergoglio, ca episcop al Romei, a vorbit mulţimilor în italiană. Dar putea să se adreseze credincioşilor în cel mai obscur dialect, inflexiunile vocii şi gesturile lui au vorbit cât o mie de cuvinte). Am sentimentul că pe omul acesta cumsecade, prietenos, cu ochelari rotunzi, cu umor, l-a ales din Conclav chiar Sfântul Duh.

Fapt fără precedent (dovadă a unei inteligenţe emoţionale ieşite din comun), noul Papă s-a rugat cu credincioşii, le-a povestit despre sine, s-a referit cu dragoste frăţească la predecesorul său. Ca urmare, a fost nevoie de câteva minute până ca Piaţa să izbucnească în urale: „Francesco! Francesco!”.

Deocamdată, pentru noul Suveran Pontif vorbeşte numele pe care şi l-a ales, al Sfântului Francisc din Assisi – blândul, credinciosul, fanaticul apărător al săracilor, pe care Dante îl invocă cu veneraţie în Cântul al XI-lea al Paradisului.

Francisc I îşi propune să fie un Papă al dreptăţii sociale, un părinte al săracilor întâi de toate, al celor mulţi şi deznădăjduiţi. ”Revoluţia” pe care o anunţă, aruncându-şi numele ca pe un buzdugan, e aceea de a scoate Prinţii Bisericii din somptuoasele lor palate şi a-i readuce în mijlocul oamenilor simpli şi setoşi de ade