● David Bowie, The Next Day, Iso Records, 2013.
A fost mereu complicat să mi-l imaginez bătrîn pe David Bowie. Într-o lume, cea a pop-ului, obsedată de tinereţea fără bătrîneţe a star-urilor, poate că l-aş fi vrut mort. Împuşcat de un fan cu creierii tulburaţi, la ieşirea din studio în ultima zi a înregistrărilor pentru The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars. Ucis de o supradoză din cea mai pură cocaină înainte ca Low să deschidă întunecoasa şi irepetabila „trilogie berlineză“. Strivit între fiarele carbonizate ale unui Lamborghini Countach roşu, pe drumul către o oarecare întîlnire cu un oarecare domn Nile Rodgers, în timpul sesiunilor pentru ceea ce avea să devină Let’s Dance. L-aş fi vrut, astfel, pe Bowie nemuritor pentru că nu ştiu cum să relaţionez cu bătrîneţea figurilor eroice din viaţa mea. A supravieţuit, însă, tuturor fanteziilor mele, reuşind să îmbătrînească ca un om obişnuit, fără să-şi petreacă zilele în colanţi fuchsia prin săli de aerobic. Are 66 de ani astăzi, un număr periculos. Şi un album proaspăt-proaspăt, venit la zece ani de la Reality, LP-ul acela rockist şi, oricît de paradoxal ar suna, sensibil şi cuminte pînă-n măduva oaselor. Nu s-au schimbat foarte multe pentru DB de atunci, cu excepţia deceniului adunat vîrstei sale şi a unui infarct care le-a dat ceva emoţii scriitorilor de ferpare.
DE ACELASI AUTOR Daft Funk Sofistipop Drama King Queer Pop Pătratul acela alb care acoperă parţial coperta lui The Next Day îmi trage o palmă. Mie şi dorinţelor mele morbide. Dedesubtul lui se ascunde portretul în alb şi negru al unui androgin Bowie, imortalizat într-un îndepărtat an 1977 de fotograful japonez Masayoshi Sukita, pentru coperta unei opere istorice, Heroes. Titlul de pe coperta vechiului album e tăiat de o linie fermă. În mijlocul pătratului despre care vorbeam curg trei litere: The Next Day. T
