Satele Slătioarei încep azi cu Milostea, de la milostenie şi milogi, poate, o răscruce de drumuri înaintea Târgului de la Polovragi, de Sfântul Ilie, la 20 iulie, când se zice că aici se strângeau şandalii vremii veniţi de prin colţurile sărăciei lucii, să plece la cerşit.

Îi cărau cu căruţele şi cotiugile, pe măgari şi catâri, în roabe, după puteri fiecare, în cârje, de-a buşilea, ţopăind în jurul câte unui ciumag de sânger sau de alun; alt sat era şi mai este Goruneşti, însă pădurile de Gorun trecând din Măgurice în Măgură nu mai sunt. Au mai rămas salcâmii şi fagii, s-au rărit şi s-au pustiit şi carpenii, şi ulmii, şi jugaştrii, şi sângerii, pe malurile Cernei s-au îndesit aninii şi pâlcurile de răchite.

Pe urmă veneau la rând Fometeştii, de la foamete, sigur, robi mănăstireşti, tăiaţi în două, pe la 1720, de graniţa cu Imperiul austro-ungar de pe urma căruia au rămas cazarmele crăieşti ale Mariei Tereza pe care le-am apucat şi eu, ruine uriaşe de cărămidă roşie şi bârne de stejar şi porţi de piatră zidită şi iarăşi Cerna, dându-le ocol până ajungea să se strecoare pe sub colinele Gurguiului, după ce învârtea ciutura morii lui Fulgoiu.

Alte sate nu mai erau, afară de Olari, aşezat chiar în mijlocul acestei poveşti şi de care ţineau cătunele uitate de Dumnezeu, Coasta Cerbului, apoi Cociobi, Mănăseşti, Turiceşti, despărţite de Valea Omului şi de Valea Putineiului care şerpuiau primăvara şi toamna în timpul ploilor, ca să piară, aproape, în mijlocul verii. Ăştia toţi erau olari mai ales şi când aveau trebuinţă vărari; însă nu era casă sub tavanul căreia să nu atârne, ca un fel de pod paralel, plimbele de anine pe care se uscau oalele şi cănile şi ulcioarele vinete de pământ mângâiat de mâinile lor noduroase ca nişte rădăcini.

Toată fiinţa lor şi a nevestelor şi a copiilor mustea de vânătul umed al pământului scos anume din Văile ungurenilor,