„Orice vreau să fac în minister se blochează, iar când mă duc să le cer ceva sau vreau să schimb funcţionarii, primesc telefoane de la oamenii politici care îi susţin. Nimic nu poţi să faci. Cred că o să mă întorc la Bruxelles“, mărturisea recent un ministru secretar de stat, doctor în domeniul său de activitate, care a venit în ţară după o activitate de peste 10 ani în organizaţiile europene.

De fiecare dată când se schimbă un guvern, miniştrii vin cu planuri, anunţă reindustrializări, investiţii, că vor curăţa companiile de stat, că vor transparentiza acţiunea guvernamentală. Vorbe. La două trei luni, tonul triumfal oboseşte. Practica a arătat că devin prizonierii instituţiilor pe care îşi închipuie că le conduc. Probabil că după atâţia ani în care mandatul unui ministru nu durează mai mult de jumătate de an -un an, funcţionarii se uită cu milă la ei. „Ia uită-te şi la X, ce planuri are, ce declaraţii sforăitoare, nu-şi dă seama că nu se va alege nimic din ce spune.“

De fapt, miniştrii îşi joacă piesa - îşi fac ei timp pentru o semnătură pe un document cu destinaţie „specială“, restul este PR, - iar directorimea şi funcţionarii pe a lor - să rămână pe poziţii, cu dreptul lor de semnătură.

Ori nu ştiu ce să le ceară celor din jur, ori pur şi simplu nu le cer pentru că sunt ocupaţi nu cu dezvoltarea sectorului şi a României, ci, printre altele, cum arată biroul.

Ce a cerut spre exemplu un fost ministru al economiei, cunoscut pentru că a prelungit contractele preferenţiale la Hidroelectrica până în 2019, când şi-a preluat funcţia? Ca în două săptămâni să se schimbe „tot“. „Tot“ -adică echipa de consilieri şi directori eventual? Nu, tot mobilierul. Nu „suporta“ pianul şi ce rămăsese după fostul ministru.

Ieşirile în public ale miniştrilor sunt teste pentru ce calitate au echipele lor de consilieri şi de directori. Atunci se vede dacă