„A murit Vasile Ianul“ - a fost titlul unei ştiri, care a apărut, ieri, pe site-uri. Ştire tip necrolog cu nişte treceri banale în revistă ale etapelor vieţii bărbatului care s-a stins la 68 de ani. Vasile Ianul a fost însă orice, numai banal nu.

A fost un colos, şi la propriu, şi la figurat. Genul de om care atunci când începe să vorbească, toţi ceilalţi tac. Din respect, nu de frică. Despre el, circulă zeci de poveşti. Nu vom mai afla care sunt adevărate, care sunt „legende“.

Am avut norocul să stau de vorbă cu Vasile Ianul şi să-mi fac propria impresie despre el, dincolo de poveşti şi de „legende“. Nu mai ţin minte anul, era fie 2005, fie 2006. Împreună cu un coleg de la „ProSport“, Florin Marian, ne-am dus la el, la un apartament în care stătea, temporar, în Bucureşti. Când s-a deschis uşa, până să-l vedem pe Vasile Ianul, ne-am trezit cu câinele lui, care ne-ar fi sfâşiat, dacă bărbatul aflat la capătul scărilor l-ar fi chemat înapoi la el cu o secundă mai târziu. Având în vedere că, oricum, eram înlemniţi de frică, Vasile Ianul a putut să se apropie cam la trei centimetri de fiecare dintre noi, la fel ca doctorul Hannibal Lecter din „Tăcerea mieilor“. „Numai aşa pot să vă disting feţele. Din cauza diabetului, aproape că nu mai văd“, ne-a explicat.

Până în ziua de azi, am o bănuială că a exagerat treaba cu vederea şi că, inclusiv „primirea“ de care am avut parte cu câinele dezlănţuit, era „calculată“ şi gândită de Vasile Ianul ca să ne intimideze, aşa cum o fac gangsterii în filme.

Când ne-am aşezat faţă în faţă ca să-l intervievăm, ne-a vorbit vreo trei ore neîntrerupt, gesticulând energic şi cu o voce de tremurau pereţii. Eu şi colegul meu eram captivaţi de discursul lui şi încântaţi că o să dăm lovitura cu un interviu-eveniment, având în vedere poveştile, dezvăluirile şi declaraţiile fabuloase pe care l