Prin anii ’90, echipa de comedie „Divertis“ lansase un cântec de succes, al cărui refren era „Inflaţia, inflaţia/Enervează populaţia“. Dezbaterile despre inflaţie tocmai începuseră să fie extinse din birourile statisticienilor şi din sălile de curs în stradă. Cărţile de economie părăseau şi ele definiţiile sofisticate ale inflaţiei, de genul „creşterea masei monetare până la înfundarea canalelor circulaţiei“, şi treceau la explicaţii simple şi uşor de înţeles. Lumea întreagă accepta o nouă definiţie: „creşterea generalizată a preţurilor de consum“. Inflaţia devenea astfel o problemă de interes public.

Cântecul amintit mai sus, deşi cu priză la public, n-a avut viaţă lungă. Inflaţia, în schimb, a continuat să enerveze populaţia. În ’93 a urcat până la 300 la sută. A fost un dezastru. Din noiembrie ’90 şi până în decembrie ’93 economiile populaţiei au fost făcute praf. Apoi, inflaţia a început să coboare. De fapt, într-un proces alternativ, când inflaţie, când dezinflaţie, mişcarea preţurilor a fost tot mai înceată: de la 300 la sută în 1993 la 1,79 la sută în mai 2012. Pe urmă a urcat din nou, apropiindu-se de 5 la sută la începutul lui 2013.

Pragul de 1,79 la sută din mai 2012 a impus însă un reper. La acest nivel, mişcarea preţurilor ar fi performantă. Aici ar trebui să revină şi să rămână inflaţia noastră. Fără reforme economice eficiente nu va fi însă posibil. Despre viteza de înaintare pe calea reformelor economice teoretizăm de 23 de ani. Opţiunile au oscilat între „gradualism“ şi „terapie de şoc“. Asta a fost în planul discuţiilor. În practică, am avut parte doar de gradualism. Acum, în vremuri de criză, ne-a mai rămas o singură şansă: împingerea reformelor înainte cu maximă viteză.

Ce ar însemna grăbirea reformelor? Întâi şi întâi punerea în funcţiune a tuturor ceasurilor din turnul pieţei. Şi nu doar a câtorva. Pentru că în general, în