Apărut in Dilema veche, nr.261, 18 Feb 2009
"Cine ameninţă un evreu îl ameninţă pe Christos" - spunea Sfîntul Bernard, care era totuşi un tip de sfînt ofensiv, aproape militar. În Decameronul lui Boccaccio parabola celor trei inele sugerează egala valabilitate a religiilor abrahamice. Un Pico della Mirandola, alături de alţi renascentişti, a studiat Cabbala nu atît cu gîndul convertirii evreilor, cît mai ales din dorinţa de a reînvia o înţelepciune universală, perenă. În Evul Mediu, Spania nu a fost poate "secolul de aur" al întîlnirii între religiile monoteiste, dar a fost totuşi un mediu al schimburilor intelectuale, al traducerilor şi al circulaţiei textelor. S-ar mai putea cita o sumedenie de fenomene punctuale de convivialitate între creştinism şi iudaism.
Totuşi, în spaţiul larg al societăţii şi în timpul lung al istoriei, teologia creştină a susţinut "teoria substituţiei": creştinătatea este noul, adevăratul Israel, misiunea celui "vechi" fiind încheiată. Pentru europeni şi pentru teologii lor oficiali, iudaismul nu era o "necredinţă", ci o "credinţă depăşită", la care se adăuga calificarea de "popor deicid". Evreii au fost singurii necreştini admişi pe pămîntul Europei creştine, dar au fost mereu "străinii", utili, îngăduiţi şi persecutaţi ca străini. Mutînd accentul de pe religie pe cetăţenie, modernitatea a schimbat statutul evreilor în societate: ei au putut începe să participe la viaţa publică, iar cultul le-a fost recunoscut oficial, alături de celelalte culte. Totuşi, din punct de vedere teologic, lucrurile nu s-au schimbat prea mult pînă la mijlocul secolului trecut. Oroarea Holocaustului şi a regimurilor fasciste totalitare a fost cea care a zguduit Biserica catolică şi a determinat-o să îşi regîndească relaţia cu iudaismul. Deja în anii â30, Papa Pius al XI-lea amintea: "din punct de vedere spiritual, sîntem toţi semiţi". După războ
