Americanii au obiceiul de a se mira în faţa coincidenţelor neverosimile din viaţa de zi cu zi, printr-o întrebare mai curînd nespectaculoasă. „What are the odds for something like that to happen, anyhow?“ – spun ei, cu ochi rotunzi şi zîmbet imens, străluminat, atunci cînd, la fotbal, baschet sau baseball, mingea expediată de un jucător celebru le aterizează direct în braţe, undeva în mijlocul tribunei înfierbîntate, ori cînd, la sfîrşitul vreunui uragan floridian, îşi găsesc maşina intactă, înconjurată – la doar centimetri distanţă – de tulpini uriaşe de palmieri smulşi din rădăcini. Propoziţia, în traducere foarte fidelă, înseamnă: Care sînt şansele reale ca un astfel de lucru să se întîmple? Uimirea indivizilor în cauză vine, în mod evident, dintr-un calcul probabilistic, transferat sumar către universul înconjurător. Raţional judecînd lucrurile, eşti obligat să accepţi mereu procentaje infime în incidenţa conjuncturilor minunate („întîmplătoare“, carevasăzică), ieşite cumva din schema previzibilă a „realităţii“.

DE ACELASI AUTOR Relaţii internaţionale Tradiţii strămoşeşti Aventuri la Mărcăuţi Dimensiunea nostalgică a delaţiunii Îmi amintesc, bunăoară, un caz din şcoală, care m-a pus mult timp pe gînduri, neintrînd – datorită desfăşurării sale – în zona normalităţii tolerabile. Aveam, la vremea respectivă, un coleg marginal, predispus la izolare şi apatie. Omul vădea anumite disfuncţionalităţi – cum să le spun – neuro-vegetative. Dormea interminabil, iar atunci cînd, în sfîrşit, intra în aşa-zisa stare de trezie, el se afla, de facto, tot într-o somnie latentă. Ţinea un ochi întredeschis, vorbea rar şi lent (cu încetinitorul, cum ar veni), printre căscături uriaşe şi molipsitoare. Adesea, ne recunoştea cu greutate şi ne uita numele, strigîndu-ne în fel şi chip. Nu ştiu cine i-a spus „Somnel“, dar porecla i se lipise de identitate mai ceva ca abţibildul