Miercuri, în zi de 3 aprilie, a avut loc o şedinţă cam lungă în care s-a zis cu precizie să fiu „executiv” la Dinamo. O poziţie onorantă şi plină de obligaţii ce se vor baza numai pe muncă, pricepere şi perseverenţă.
Să cred că timpul va valida cu rezultatele aşteptate de cei care iubesc culoarea „alb-roşie”. Ştiu cu precizie că spectatorii se apropie de stadionul pe care se joacă fotbal adevărat, iar suporterii „alb-roşii” de cel în care echipa lor de inimă arată preocupare pentru jocul spectaculos pe care îl încununează cu succese. De fapt, fotbalul se joacă pentru suporterii spectatori. Pe acest drum sigur, dar dificil, vom începe munca fără menajamente, încercând, sper cu succes, reconstrucţia „noului Dinamo” pe care să îl aducem la valoarea şi performanţa din iunie 1990. Am fost participant la construcţia valoroasei echipe din 1989/1990 care, sper să nu fiu subiectiv, până acum este cea mai bună din România din toate timpurile. Anul 1990, după Campionatul Mondial din Italia, a fost fatidic acestei echipe. A fost împrăştiată în toate zările, fără drept de recurs din partea iubitorilor din Ştefan cel Mare. Aş putea argumenta cele spuse mai sus simplu, doar înşirând numele lotului dinamovist din iunie 1990. Nu o voi face pentru că aceia din fenomen sau iubitorii fotbalului dintotdeauna o ştiu şi fără sprijinul acestor rânduri. Munca de reconstrucţie va începe de unde ne aflăm în prezent, dar cu perseverenţă şi pricepere profesională, pentru a reconstrui baza proprie de selecţie, pregătire şi perfecţionare pas cu pas, pe baza principiilor specifice fotbalului, de tineri jucători care să devină „fotbalişti”. Mă bazez pe capacitatea managerială de excepţie, profesionalismul şi rigoarea, în tot ceea ce face, a acţionarului majoritar. Cred, cu siguranţă, în dorinţa sa de a valorifica tot ceea ce este demn de a fi astfel considerat în marea