Recunosc, literatura mi-a jucat întotdeauna feste în chestiunile etice. Cel puţin în primă instanţă. De cînd mă ştiu, mi s-a părut că o pagină bună – adică bine scrisă – răscumpără (aproape) orice. Trebuie şi acum – după ce am trăit sute de măgării legate de oameni care-şi au paginile lor – să dau un pas înapoi, să mă gîndesc bine, ca să văd lucrurile dincolo de retorică, de sofisme, de conjecturi. Aşa am păţit şi cu expoziţia „The Human Body“ de la Antipa. Am recomandat acum cîteva săptămîni această expoziţie, pe care voiam de mult s-o văd şi care a ajuns, în cele din urmă, la Bucureşti, şi am făcut-o din două motive: întîi, incitată de o lectură recentă (şi, totuşi, cît se poate de dilematică) – Rătăcitorii de Olga Tokarczuk, carte care analizează, mai profund decît ar putea-o face orice studiu, pulsiunea ce stă la baza acestei omeneşti dorinţe de imortalitate, adînc înrădăcinate în corpul omenesc; am mai recomandat-o şi din curiozitate, auzisem de multă vreme de controversatele expoziţii ale „Doctorului Moarte“ şi mă întrebam cum vom reacţiona la happening-ul morbid.

DE ACELASI AUTOR Trenul groazei Poveşti de viaţă Marea topire Memoriile lui Márquez Între timp, de cînd cu toate aceste proteste etice, curiozitatea m-a cam părăsit, poate şi pentru că am lucrat ani de zile în diferite săli de operaţie şi am văzut, în toată splendoarea lor, suficiente organe omeneşti. E drept, însă, că atunci eram interesată mai degrabă de fiziologie, mai exact de reluarea funcţiei întrerupte temporar, de viaţa care, eventual, continua. În privinţa cărţii Olgăi Tokarczuk (pe care o citeam în timp ce expoziţia tocmai se deschidea), apariţia ei în româneşte (la Editura ART), simultană cu expoziţia de la Antipa, mi se pare, în continuare, o stranie sincronicitate. Rătăcitorii e însă un neobişnuit puzzle de dileme contemporane – aceea a expunerii unor corpuri fără viaţă, manip