Ateneu. 6 aprilie 2013. Pe scenă, maestrul spune: „Nu vreau să fiu actual. Cred că nimic din ce e actual nu va dăinui, aşa că vreau să fiu cît se poate de inactual.“ Publicul aplaudă. Încerc să desluşesc însemnătatea acestor aplauze, aşa cum vechii înţelepţi căutau voinţa zeilor în zborul păsărilor. Mi se pare că simpatia caldă cu care au fost primite vorbele acestea arată ceva mai mult, mai profund decît solidaritatea cu judecata artistului asupra actualităţii şi cu dorinţa acestuia de a scăpa acestei degradante actualităţi. Aderenţa publicului la intenţiile artistului este splendidă oricînd – aşa se naşte magia artelor cu spectatori. Acum, însă, cred că a mai fost şi altceva. Aplaudînd la anunţul proiectului ruperii de actualitate, publicul i-a cerut artistului să îl ia cu el, în inactual. Aşa se naşte responsabilitatea celui dăruit, aşa cum maestrul Dan Grigore este dăruit. El apare în faţa noastră şi ne propune ceva: să nu fim actuali, să rupem pactul cu această actualitate. Noi răspundem: da, vrem. El ne spune, apoi, că vrea să iasă din actual. Şi noi îi răspundem: la fel vrem şi noi, ia-ne cu tine! De-aici înainte, e responsabilitatea lui să ne arate drumul. Pe măsura talentului, pe măsura inteligenţei, pe măsura inspiraţiei şi – poate mai important – pe măsura studiului, artistul ne poate duce acolo unde vrea el. Maestrul Dan Grigore face asta de mulţi, de foarte mulţi ani. Înainte de 1989, era unul dintre puţinii artişti faimoşi care refuzau actualitatea. Desigur, mulţi artişti au întors spatele regimului şi au plătit preţul acestui gest demn: anonimatul. Preţ cumplit pentru un artist! Puţini – foarte puţini însă – au reuşit să devină faimoşi refuzînd regimul care controla tot. Unul dintre ei a fost Dan Grigore. Am revăzut cu nostalgie un crîmpei din spectacolul Eminescu... după Eminescu, cu care Dan Grigore şi Ion Caramitru dădeau sens unei lumi pierdut