Un oraş se identifică prin apartenenţa la un loc şi un timp. Locul se schimbă doar excepţional, la modificarea graniţelor statului. Suceava vechii Moldove, austriacă de la Iosif al II-lea, a rămas dincolo de hotar pînă cînd a revenit României, în 1918. Sau Nancy: a trăit în cadrul politic al Lorenei, ducat independent, dar, cu timpul, s-a supus influenţelor rivale din partea Franţei şi a Imperiului – din 1736, ocupaţia franceză s-a definitivat, efectul Revoluţiei a fost transformarea acestei provincii în departament al Franţei, în 1870 a urmat anexarea la Germania şi, în 1918, reunirea cu Franţa. Timpul se schimbă succesiv, dar pe două linii care numai uneori se întîlnesc. Una este cronologia efectivă, dar alta este succesiunea vîrstelor de memorie. Pentru Roma sau Paris, ceea ce au lăsat epocile de prestigioase realizări arhitecturale nu poate să dispară, şi asta compune oraşului o fizionomie compozită, dar stabilă. În estul Europei a lipsit cultura memoriei – cu excepţia Poloniei, care, însă, a suferit devastarea războiului, relativ compensată la Varşovia de marele efort de a reconstitui Centrul Istoric. Cînd vorbim de Bucureşti, degeaba se invocă cetatea de la mijlocul veacului al XV-lea, tot ce este păstrat dinainte de 1800 sînt vreo 30 de biserici, şi ele refăcute. Pentru arhitectura civilă, perioada ale cărei amintiri existau încă masiv înainte de Primul Război Mondial a fost de la Regulamentul Organic la Independenţă, dar din ea au mai rămas doar cîteva case. Imediat după aceea, începe epoca faţă de care avem datoria de a-i asigura supravieţuirea, fiindcă are o importanţă crucială pentru identitatea oraşului, aşa cum s-a fixat atunci, imitînd modelul „nobil“ francez sau cultivînd o estetică indigenă tradiţionalistă. Stilului neoromânesc i se va substitui, în anii 1930-1940, altul – utilitar, care năzuia spre sincronizarea cu tendinţa modernistă din Occide