Părintele ipocrit
Se caracterizează printr-o laudă continuă a copiilor, laudă prin care însă se vizează numai pe sine. Nu contează dacă spune ceva frumos despre fiica-fiul lui în timp ce vorbeşte cu ruda, cu prietena-prietenul, cu vecina-vecinul, cu profesoara-profesorul; criteriul principal este ca tot ce spune să se întoarcă spre ea-el (mama-tata). Poate înşirui adjective la superlativul absolut despre inteligenţa, cultura, frumuseţea, sîrguinţa urmaşului său, dar parcă după fiecare ar şuiera: „De fapt, eu sunt frumos, inteligent, harnic etc.”. Fireşte, orice părinte este mândru de rezultatele celui pe care l-a zămislit (chit că ele nu sunt „rezultate” în toată puterea cuvântului – frumuseţea nu ne-o „facem” sau nu sunt rezultate defel), în cazul ipocritului, însă, şoptitul amintit este o adiere sau o intuiţie pe care n-o putem înlătura. Ipocritul nu ne lasă în dubii prea mult, are mereu câte o paranteză care ne edifică: „Şi părinţii lui sunt inteligenţi (frumoşi, harnici, ce or fi)” sau „Dirigintele lui a fost şi al meu cândva şi mi-a zis că e aproape atât de bun cum am fost eu însumi”. Din aceste observaţii complementare, interlocutorul trebuie să înţeleagă un singur lucru: că dacă părintele n-ar exista, n-ar exista nici copilul şi asta nu din pricina întâmplării hilare a geneticii ci, datorită unui „ceva”, ce se situează mult peste asemenea mărunţişuri.
Dacă părintele ipocrit se laudă pe sine prin lauda copilului, nu înseamnă că el îşi laudă părinţii proprii. Numai începătorii fac asta! El a avut o copilărie grea, dacă nu cumplită; părinţii lui n-au luat în seamă talentele lui, dacă, nu cumva, nu l-au împiedicat de-a binelea să le dezvolte. Dacă n-ar fi fost atât de „încăpăţânat” (= ambiţios), nu s-ar fi ales nimic din el. El însă a ştiut mereu că este un „talent înnăscut”, nu s-a lăsat deci intimidat.
Din logica ipocritului derivă faptul