Vrem. Este evident că da. Şi este îmbucurător faptul că, în fine, România şi-a ridicat propria ştachetă de pretenţii la locurile-cheie din instituţiile europene şi internaţionale.

Putem? Aici lucrurile se complică puţin.

Există mai multe etape ale acestui joc foarte complicat, fiecare cu logica sa specifică. În primul rând, de câteva luni, a început procesul nominalizărilor naţionale, absolut firesc în condiţiile în care fiecărei ţări i se solicită una sau două propuneri pentru posturile de vârf din ierarhia instituţiilor respective. Foarte importantă etapă deoarece numele respective, desigur ţintind în primul rând postul din vârful ierarhiilor, intră apoi în competiţia ulterioară, cea pentru posturile de adjuncţi sau vicepreşedinţi (în cazul Comisiei Europene sau ai Parlamentului European). Deja se duc negocieri intense pentru un sprijin bilateral sau multilateral în favoarea unui candidat sau altul, diplomaţiile naţionale fiind acum în faza de finalizare a acordurilor respective, cu contra-oferta de susţinere pentru posturile din eşalonul doi.

Lucrurile sunt cu atât mai interesante cu cât, pe multiple canale, a parvenit informaţia că ar exista un acord al marilor jucători de pe scena internaţională ca ţările din centrul şi estul european să poată avea o primă reprezentare la nivel foarte înalt în NATO şi ONU. Mesajul este demn de luat în seamă deoarece invocă cam aceleaşi argumente care au dus odată la prezenţa în fruntea Parlamentului European a polonezului Jerzy Buzek: nu mai putem igonra prezenţa, activitatea şi importanţa estului european, e nevoie să se dea un mesaj de deschidere şi democraţie, mai trebuie spartă logica tradiţională de selecţie...

Va urma apoi o discuţie pe candidaturile respective, aceasta fiind decisivă deoarece va avea loc între actorii decizionali, rezultatul fiind o aşa numită ‘listă scurtă” pe care se vor purta neg