Ştiţi, oare, cît de sfîşietoare sînt despărţirile, după zeci de ani de trăit împreună? Cît doare cînd ştii, de pildă, că ritualurile comune, rutina zilnică – nebăgată în seamă atunci, raţiunea de a fi acum – sînt pe cale să devină doar nişte amintiri dureroase? Că ochii lui albaştri vor privi pe altcineva fix, aşa cum te priveau şi pe tine? Că gura ei frumoasă va zîmbi altcuiva, exact aşa cum îţi zîmbea şi ţie?
Aşa se întîmplă cînd începi să te laşi de fumat. Spun „începi“, pentru că unii n-au curajul despărţirilor dintr-o bucată. Plăcerea suferinţei, întinsă călduţ, ca o gumă de mestecat încă aromată, amînă momentele definitive. În strîngerea asta de mînă, de adio, se mai ţin cu vîrfurile degetelor de degetele celuilalt. Încă o secundă de atingere, încă un fum. E jale.
DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje În primul rînd, fumătorii au o relaţie absolut specială cu ţigara de dimineaţă. Ea este jumătatea cafelei fierbinţi şi aromate. Cu ea te aşezi şi pufăi somnoros primele clipe de trezie. E bună. Puternică şi învăluitoare pînă la leşin, ca după o pauză sănătoasă de cîteva ore. Apoi, aceeaşi ţigară împarte temeinic momentele zilei. Faci un duş, fumezi una. Speli vasele, te aşezi şi mai fumezi una. Te pregăteşti de plecare, mai fumezi una, să-ţi faci curaj să ieşi pe stradă. Ajungi la muncă, fumezi una de integrare. Mănînci ceva, e obligatoriu să fumezi una după. Eşti la plajă, intri în mare, ieşi din mare şi aprinzi una repede, cu degetele umede. N-ai cum altfel. Altminteri, toate clipele zilei ar curge încleiate, una în alta, fără clivaje, fără hiatusurile necesare cîntăririi lor în linişte. Păi, gîndiţi-vă cum rămîne un fumător rutinat fără momentele astea. E suspendat. E fără reper. Nu mai e el. Mîinile îi rămîn neocupate şi stinghere. Gura, la fel. Trebuie să redescopere un alt sens de cu