În ultimele decenii, am împrumutat de la occidentali un obicei revoluţionar. Acela de a scrie recomandări. Spun „revoluţionar“, întrucît scrisoarea de referinţă – cum este ea, de pildă, numită în America – reprezintă, cu adevărat, un fenomen funcţional în sistemele sociale supraaglomerate de informaţie, de tipul celor postindustriale. Cînd trebuie să iei o decizie rapidă şi bună (ca angajator sau ca instituţie de învăţămînt), în privinţa unui solicitant, recomandările unor persoane autorizate, care l-au cunoscut pe individul respectiv, devin veritabile instrumente de lucru. Din păcate, noi nu gîndim deocamdată aşa. Scrisoarea de recomandare constituie aici o favoare personală, şi nu o componentă de funcţionare a societăţii. Referinţa, în România, nu poate fi decît pozitivă (ba chiar neobişnuit de elogioasă) şi ea trebuie dată ca ajutor umanitar. (Dacă refuzi să o redactezi ori te arăţi reticent faţă de calităţile reale ale solicitantului, eşti „un rău şi un famen“, nemeritîndu-ţi locul printre oameni.) Vorbesc în profundă cunoştinţă de cauză, fiind unul dintre românii care au scris sute (poate chiar mii) de recomandări în ultimii 20 de ani. Am cedat mereu presiunilor emoţionale şi am elogiat multitudini de studenţi şi foşti studenţi de-ai mei, aflaţi în căutare de burse şi slujbe pe diverse meridiane ale globului. Nu am făcut-o întotdeauna cu meticulozitate şi conştiinciozitate occidentală – mărturisesc deschis. Ardoarea unui tînăr dornic să evadeze din România contemporană mi-a creat impresia unei mize morale mai mari decît eventuala mea „obiectivitate“ sau, mai rău, „intransigenţă“. Ca atare, i-am făcut adesea „geniali“ şi pe unii care ar fi putut fi, în cel mai bun caz, „mediocri“. Fără excepţie, i-am clasat pe toţi solicitanţii, ca valoare, între primii 5-10% din totalul studenţilor mei, aşa cum prevede regula unei recomandări excelentissime. Ei mi-au prelua