Mi se întâmplă relativ frecvent să aud sau să citesc declaraţii despre inutilitatea şi inactualitatea premiilor UNITER. Vin, curg, din toate părţile. Dinspre creatorii de toate vârstele.

Dinspre artiştii care au luat, dinspre artiştii care nu au luat premii, dinspre cei ce afirmă sincer că îşi doresc să ia, dar şi dinspre artiştii care, după modelul strugurii sunt acri, spun celor ce au timp să-i asculte şi naivitatea de a-i crede că un astfel de premiu i-ar lăsa complet indiferenţi.

Astfel de declaraţii vin şi dinspre criticii de teatru. Mai niciodată dinspre cei cu adevărat performanţi. Sau care chiar ştiu ce înseamnă cu adevărat această profesie ori ce înseamnă să fii parte într-un juriu. Ci dinspre marginali, dinspre condeierii ce practică scrisul pe sugativă, care sunt ecoul, ca să nu spun pe şleau că scriu sub inspiraţia ori după dictarea unor creatori cărora le acordă statutul de mentor ori de guru şi în preajma cărora sunt mândri că sunt acceptaţi, fie şi numai pentru serviciile de publicitate mascată aferente. Creatori ce le dau iluzii şi îi manipulează, dându-le impresia că sunt interesaţi de părerea lor şi că, prin urmare, contează. Condeieri care circulă puţin, cel mai adesea doar până acolo unde se termină liniile de tramvai în Bucureşti, dar care cred că şi-au acoperit lacunele în cele şapte-opt zile cât durează Festivalul Naţional de Teatru. Care sunt frustraţi că nu au “prins” nici anul acesta nici o desemnare în rândul juraţilor, dar nici o nominalizare la premiu pentru simplul motiv că nimic din firava lor activitate, consumată pe bloguri personale, în revistuţe glossy ori în discuţii de cafenea, nu îi recomandă pentru asta.

Obiecţii, dojeni şi dat cu rigla la palmă practică şi acei critici care şi-au pierdut demult statutul de judecători, fie deoarece se află în prea strânse relaţii de prietenie cu niscaiva creatori, fie că suntpr-