Ne raportăm, de obicei, la persoane diferite, apăsînd pe pedala ironiei sau a condescendenţei. Ticurile cuiva sau agitaţia polimorfă ne umplu de veselie sau de-o corectă înţelegere prefabricată. Scăpările de memorie sau lapsusurile semnificative ne provoacă un zîmbet superior şi o corecţie imediată, iar excesele de tot soiul ne transformă de-a dreptul în clinicieni ai normalităţii cotidiene. Avem cu toţii teorii de almanah ilustrat despre traume şi despre limitele patologicului. Îl numim, cu un surîs complice, autist pe amicul care nu marşează la glumiţe deocheate sau nu socializează suficient. La polul opus acestei percepţii ipocrite a celuilalt există un mod la fel de riscant de înţelegere a diferitului: identificarea fără rest. Cînd nu te poţi abţine şi te pui (voluntar) în locul diferitului, dintr-un reflex irepresibil şi destul de nerealist, eşti, într-un fel, pierdut. Numai cine nu a văzut cu ochii săi un ipohondru de vocaţie, transpirînd în timp ce citeşte, ca pe-o poveste de destin, un tratat de cardiologie, un vademecum în psihiatrie sau un blajin manual de medicină generală... poate crede că e de glumă.
DE ACELASI AUTOR Trenul groazei Marea topire Memoriile lui Márquez Peisajul patriei se povesteşte Cam în cele două feluri schiţate mai sus îmi imaginez că poate fi citită succesiunea de cazuri clinice povestite de celebrul doctor londonez Sacks în volumul său din 1985 (Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie), tradus şi în româneşte la Editura Humanitas. Pe de o parte, cu o euforie a înţelegerii, pe de alta, cu o nelinişte personală oarecum îndreptăţită. Simţul comun te împinge spre inventar („Pierderi“, „Excese“, „Transporturi“, „Lumea celor săraci cu duhul“), simţul personal te face să încerci fragila limită între normalitatea ta... normativă şi aberaţiile neurologice, cuantificabile sau măcar localizabile anatomic. Acolo unde ochiul clinic ve
