India este ca o altă planetă, din multe puncte de vedere. Religia nu e neapărat folosită la manevrat prostimea, vacile umblă cu tine la plimbare peste tot, programatorii au alt mod de lucru, iar muzica se percepe, se citeşte şi se cântă după un sistem total diferit faţă de cel temperat, după care noi cei mai din vest ne manifestăm talentul şi părerile.

Diviziunile din cadrul notelor, structura ritmică, armonia nedezvoltată, formele complexe şi construcţiile dificile formează o platformă muzicală incredibil de variată, provocatoare pentru toţi, foarte solicitantă pentru cei care nu au crescut cu ea, umilitoare pentru începători şi obositoare pentru cei care au trăit toată viaţa după formula 4/4 – 1/4/5. Prin urmare, în muzica indiană clasică (pentru a face o distincţie cât mai clară faţă de Bollywood), sitarul nu este nici pasăre, nici fabricant de site, iar tabla nu e din tablă. Şi arabii folosesc acest cuvânt pentru a descrie un instrument tradiţional de percuţie, dar de obicei, când spui tablă, te referi la unul dintre cele mai fascinante şi mai complexe instrumente care s-au construit vreodată.

Denumirea de „tablă” provine atât din arăbescul ”tabl”, cât şi, prin extensie, din cuvântul turcesc „dawal”. Instrumentul conţine două piese, total diferite ca aspect şi sonoritate, sunetul lor fiind cel mai distinct în muzica indiană, mai ales cea din Nord. Forma lui actuală derivă dintr-un instrument, foarte vechi, numit puskara.

Tabla acompaniază voci, sitar, sarangi, dansuri şi aproape orice gen muzical, iar strălucirea din momentele solistice poate fi admirată pe mii de „raga”, forma de bază pe care se desfăşoară muzica indiană clasică. Se spune că tabla a fost creată de celebrul Sidhar Khan Dhari, care în secolul al XVIII-lea era unul dintre cei mai mari interpreţi la pakhawaj, un instrument de forma unui butoiaş, de asemenea important în registrul r