În România, regimurile se schimbă şi fiecare, de la început, îşi pune în minte să reconstruiască Bucureştiul. Am văzut pînă în prezent că înnoirea Capitalei era mîndria cui trăia sub Carol al II-lea, ne aducem aminte de entuziasmul cu care Vadim Tudor şi alţii proslăveau opera urbanistică a lui Nicolae Ceauşescu, vedem astăzi ce planuri se croiesc, cu mai mult ori mai puţin succes, pentru altă „schimbare la faţă“ a oraşului. La fel au stat lucrurile cînd puterea au luat-o comuniştii. Cercetările despre acea vreme nu lipsesc, dar se bazează mai degrabă pe amintiri. Nimic nu poate înlocui recursul la surse. De aceea, vreau să răsfoim împreună documentele care au fost, pentru arhitecţi, o reglementare strîmtă sau un avertisment cu privire la atitudinea lor faţă de „sarcini măreţe“ şi „reconstrucţia socialistă“. Veţi auzi voci care au tăcut de mult.

DE ACELASI AUTOR O invitaţie la apărarea oraşului O colecţie şi multe altele Arhitectul Călinescu Oraşul uitat Ce găseşte cineva dacă ia în mînă revista Arhitectură şi urbanism pe anul 1952? Numărul 12 se deschide cu un articol de Duiliu Marcu – recuperarea unui profesor cu renume, dinainte de război. Sub titlul „Perspective luminoase sînt deschise de Hotărîrile Partidului şi ale Guvernului“, în articol era vorba de hotărîrile din noiembrie 1952 – „epocale“, bineînţeles –, stabilind că „ceeace burghezia nu a făcut timp de 50 de ani, se va putea realiza de acum înainte într-un timp record.“ Pe calea realizării unei noi arhitecturi, „socialistă prin conţinut şi naţională ca formă“, cu inevitabilul ajutor al experienţei sovietice. Între ţintele propuse era sistematizarea Capitalei, care pînă atunci fusese „un oraş urît şi dezordonat“ – după părerea autorului. Acesta visa nu numai introducerea metroului, ci chiar transformarea Dîmboviţei în canal navigabil. Evenimentul simbolic prin care acest program începea să se des