Cu câteva luni în urmă, lui Mihai Măniuţiu îi apărea, în seria de autor ce îi este dedicată de editura clujeană bybliotek, volumul de „poeme şi prozopoeme” intitulat Până una-alta.
Volum în care sunt reunite texte în a căror organicitate feeria imagistică se asociază celei lexicale, exprimabilul inexprimabilului, sărbătoarea luxuriantă a simţurilor supradilatate miasmelor fetide. O carte în care, adoptând instrumentele, mijloacele de investigare şi autoinvestigare ale poetului, regizorul, obsedat de multiplele alterităţi ale fiinţei umane şi, implicit, de propriile sale alterităţi, mai explorează o dată „blocul de penumbră/ în care locuieşte dublul/expulzat de toţi ceilalţi dubli ai mei” (ei, bine…).
În respectivul volum figurează şi amintirile imaginare dar şi dialogurile la fel de imaginare pe care poetul le are despre ori pe care le-a întreţinut cu acest/acel Emanuel Swedenborg, conturat în propria-i minte de lectura Cărţii de vise, jurnalul multă vreme secret al ilustrului inventator, filosof şi profet din secolul al XVIII lea. Gânditor care i-a inspirat pe Goethe şi pe Kant, pe Balzac şi pe Dostoievski, pe William Blake şi pe Walt Whitman, pe August Strinberg şi pe Jorge Luis Borges, dar şi pe Charles Baudelaire, poetul ce a găsit în scrierile suedezului celebra teorie a corespondenţelor.
FOTO: Adrian Bulboaca
Invitat să monteze un spectacol la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, Mihai Măniuţiu şi-a rescris în limbaj teatral poemele din ciclul Domnul Swedenborg vrea să vizeze, creând astfel suportul dramaturgic pentru o montare care se joacă, la modul cel mai serios şi profesionist cu putinţă, de-a teatrul post-dramatic.
FOTO: Adrian Bulboaca
De ce spun asta? De ce cred că spectacolul se joacă de-a teatrul postdramatic? Fiindcă, până la un moment dat, Măniuţiu şi colaboratorii săi apropiaţi – Adrian Dami
