După cum ştiţi, nu e prima. Un an după altul au trecut şi, de sute de ori, în fiecare săptămînă, cititorilor Dilemei vechi li s-a atras atenţia asupra degradării patrimoniului arhitectural al Capitalei. Demolările semnalate aici erau săvîrşite ilegal sau fără discernămînt, ori iminente, dacă starea de paragină în care erau lăsate clădirile arăta pregătirea înlăturării lor pentru a oferi speculei un teren liber, într-o poziţie strategică.
Cîteodată, chiar anunţuri în presă au indicat cîte o casă ca fiind „demolabilă“, deşi vîrsta, stilul sau amintirea personalităţii care locuise acolo ar fi trebuit să recomande protejarea ei. Totodată, am spicuit mărturii istorice despre vechea înfăţişare a acestui oraş, ignorată de către locuitorii săi. Pe ei, din cînd în cînd, i-am îndemnat să intre într-un muzeu, dar am descoperit că multe care existau altădată sînt acum închise. De ce n-ar fi? Nesocotirea trecutului se întinde în atîtea privinţe, de parcă am avea în urma noastră numai lucruri de uitat.
DE ACELASI AUTOR Din reviste vechi O colecţie şi multe altele Arhitectul Călinescu Oraşul uitat Au mai fost perioade în care moştenirea generaţiilor precedente a fost neglijată sau sacrificată de către modernizatori. Încă de acum un secol, Henri Stahl simţea nostalgia vieţii patriarhale, care fusese trăită în casele vechi, şi vorbea de „Bucureştii ce se duc“, în 1911! Un vizitator francez din 1906, Léo Claretie, în loc să se entuziasmeze de imitarea Parisului său, era atras de supravieţuirea unei ambianţe arhaice şi orientale, găsind în acest anacronism originalitatea oraşului pe care-l străbătea: „Grăbiţi-vă să-l vizitaţi cît încă nu şi-a pierdut caracterul!“ După vreo 30 de ani, cuvîntul de ordine a fost iarăşi recuperarea întîrzierii faţă de un Occident care se schimba cu paşi repezi. Atunci, în capitala unei ţări mult lărgite şi al cărei progres economic izbuti
