Zilele acestea, o problemă politică foarte interesantă a revenit în atenţia publică. Primăvara arabă a făcut din Turcia un model. Atunci când Ben Ali şi alţii ca el au fost înlăturaţi de la putere, societăţile eliberate şi-au îndreptat ochii spre Recep Erdogan, liderul partidului de guvernare din Turcia. O ţară cu creştere economică impresionantă, stabilă politic şi cu lideri care nu ezitau să-şi asume credinţa în Islam, se înfăţişa drept o soluţie, pentru ţări în care autoritarismul expulzase religia musulmană din ecuaţia politică. Dintr-o dată, se părea că Islam, dezvoltare, pluralism ar putea fi conjugate împreună. Apele agitate ale noilor realităţi politice păreau să-şi fi găsit nava potrivită. Navigatorii produşi la urne visau că refac parcursul lui Erdogan. Europeni respectabili au început să privească ei înşişi cu alţi ochi Turcia, după ce au descoperit forţa de atracţie a noului model politic. "Vom vedea dacă Islamul şi democraţia pot coabita în chip durabil", au spus scepticii, în vreme ce optimiştii aplaudau cu entuziasm difuzarea reţetei Erdogan în noile democraţii. Ultimele luni au vădit că lumea arabă întâmpină multe dificultăţi, în tranziţia de la autoritarism la democraţie şi prosperitate. Modelul turc rămânea însă neatins. A fost suficientă o reacţie cu totul neinspirată faţă de un protest paşnic, pentru ca prestigiul premierului Erdogan şi, prin el, al noului model să se clatine. Epopeea e, de bună seamă, departe de a fi încheiată. Va fi interesant de văzut ce efect politic vor avea protestele în Turcia, dar şi ce lecţii vor trage din ele guvernanţii de la Tunis şi Alger, de la Rabat şi Cairo, de la Amman şi Tripoli. Va mai fi Turcia un model, după criza din 2013? Desigur, întrebarea ar putea îmbrăca o formă mult mai generală: mai există modele în politică? Germania, de pildă, (mai) e un model? Dacă da, pentru cine? Pentru europeni sau şi pentru no